Aș fi vrut să fac un apel la sacrificiu din partrea domnului Cîțu, dar nu la un sacrificiu al domniei sale realizat de colegii de partid. Nu, nu un sacrificiu de partid în care colegii exasperați să îl aștepte într-o seară și să îl împingă pe scări sau să îi înfigă pumnalele în spate. Să fim serioși, Forin Cîțu e orice, dar nu Iulius Cezar, deși e posibil să se viseze Napoleon Bonaparte. Eu aș vrea să îl văd pe domnul Cîțu făcând acel sacrificiu decent, al unui politician care, atunci când simte că a pierdut, nu se agață de scaun cu ghearele și nu se leagă cu lanțurile de ușa partidului.
Îmi dau seama de naivitatea dorinței mele și de inutilitatea la un apel, dar în ciuda acestor lucruri cred că e nevoie de două mari calități pentru a fi un politician de succes: să simți momentul în care trebuie să lupți și să accepți momentul în care trebuie să te retragi. Constat cu nedumerire și tristețe că Florin Cîțu nu știe când trebuie să lupte și pentru ce trebuie să lupte și, mai ales, nu are nici cea mai vagă idee când trebuie să cedeze.
A luptat și a dat din picioare ceva vreme până când a ajuns premier și probabil că asta îl face să se creadă un politician de valoare. Aș vrea să îi amintesc însă că în postura de premier a fost și doamna Dăncilă și pe ea nu o bănuiesc de mari calități, chiar dacă a ajuns la BNR, unde și-ar dori să ajungă și domnul Cîțu. Uimitor, Viorica Dăncilă a știut măcar să se retragă.
Acestea fiind zise, cred că este clar pentru toată lumea că avem de-a face cu o persoană care trece prin momentele dificile ale suferinței pierderii a ceva drag, postura de premier. După ce a negat săptămâni în șir că e posibil să fie demis prin moțiune de cenzură, după ce a trecut prin stări de anxietate și panică de a întors tot partidul pe dos, a început să se tânguiască și să negocieze până a aprobat disperat PNDL-ul ca să fie votat. La moțiune a trecut de la frustrare la nervozitate și înapoi, iar după ce s-a trezit cu Dacian Cioloș nominalizat a dat în disperare și depresie. În mod normal, ultima fază a stării sale ar fi trebuit să fie acceptarea situației și renunțarea la agățatul de scaun.
Cred că acest lucru nu s-a întâmplat pentru că nu a fost lăsat de colegii de partid. Aceștia se îngrămădesc să îi facă terapie în grup de frica uriașei note de plată pe care domnul Cîțu o lasă în urma sa. Deși e din ce în ce mai rece și neînsuflețit, trag de el ca în bancul cu bunicul păstrat în geam pentru pensie, pentru că știu că PNL va plăti întreaga notă de plată odată ce Florin Cîțu își va face triumfala și necesara ieșire din scenă. Or, disperarea e atât de mare încât mai bine ții mortul viu în geam decât să îl lași să meargă liniștit în drumul său în afara politicii.
Și acum revin la premisa mea inițială. Dacă oamenii politici ar avea decența și umilința de a se retrage în tăcere și fără să facă societatea să sufere, lumea noastră ar fi mult mai bună. Dacă oamenii politici ar avea puterea de a accepta înfrângerea nu ar trage de Florin Cîțu în halul acesta și l-ar încuraja să se retragă într-o încercare de a mai salva un minim de onoare. Știu că râde lumea la noi când punem în discuție onoarea, dar mi se pare că Ion Iliescu a plecat mai onorant din politică decât Florin Cîțu, Adrian Năstase a ales o cale mai decentă de a pleca spre penitenciar decât modul în care alege Florin Cîțu să iasă din scenă, iar Liviu Dragnea spunea minciuni mai distractive când povestea despre cei patru asasini față de Florin Cîțu când e întrebat de pandemie și vaccinare. Și mie nu îmi vine să cred că am ajuns să mi se pară Ion Iliescu mai decent decât președintele PNL. Or, asta spune multe.
Așa că în final m-aș bucura ca, în al miilea ceas, domnul Cîțu să ne lase pe toți să ne liniștim. Măcar atât să rețină istoria despre domnia sa. E o minimă chestiune de decență și chiar și cei care nu au onoare pot din când în când să încerce acest sentiment. Alină cele mai mari dureri și le oferă consolare în cele mai negre ceasuri. Domnule Cîțu, onoarea ar putea să vă salveze, vă îndemn să o folosiți chiar și dacă e prea târziu.
