Pretutindenarii

Radu Paraschivescu Data publicării:
telecomanda-tv

„Scrie-ţi memoriile cât mai ai memorie”, îmi spun la fiecare lapsus, având grijă imediat să pansez rana neaducerii aminte cu un bandaj filozofic de tip „uitarea e prima condiţie a memoriei”. Chiar şi acum, în timp ce scriu, sunt tot în pană. Nu-mi amintesc unde am citit / auzit pentru prima dată cuvântul „pretutindenar”. Parcă la Ioan T. Morar, dar nu bag mâna în foc. Cert este că mi-a plăcut cuvântul, dacă nu din alt motiv, măcar pentru sonoritatea lui ironică şi vag peiorativă, care lipseşte unui adjectiv ca „ubicuu”.

A fi ubicuu înseamnă a locui în Olimp, adică peste tot şi în acelaşi timp, ştiut fiind că omniprezenţa este privilegiul zeilor. A fi pretutindenar înseamnă a trăi în temeiul unui orgoliu lumesc: acela de-a apărea peste tot şi de-a emite păreri în orice problemă. Iar căpetenia acestui trib care se hrăneşte cu gloriole şi păreri bune despre sine este pretutindenarul de la televizor.

telecomanda-tv

Pe vremea când principiul lui Peter încă nu-şi obţinuse confirmarea ultimă, un hâtru a spus despre specialist că este „persoana care ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin, până când va ajunge să ştie totul despre nimic”. Definiţia a făcut vâlvă cu două decenii în urmă, când conducerea ţării promisese populaţiei un desant de cincisprezece mii de specialişti despre care s-a constatat ulterior că erau – nu toţi, dar o parte considerabilă – neamuri ale guvernanţilor: surori, cumnaţi, fii hăituiţi de pasiunea pentru Nintendo şi soacre apte să împletească munca de secretariat cu contabilitatea (uneori, dublă), totul, într-o revărsare de nepotism tipică regimurilor tropicale.

Tot atunci, moderatorii emisiunilor de televiziune au început să descopere (mai întâi cu surprindere, apoi cu perplexitate şi în cele din urmă cu uşurare, fiindcă li se făcea, în acest fel, viaţa mai uşoară) un tip de invitat elastic, sigur pe el şi mereu disponibil: omul care ştia totul despre toate. Insul capabil să se exprime la orice oră pe orice temă şi în orice companie. Musafirul betonat în certitudini, pentru care simpla idee a dubiului duhnea a erezie.

Două decenii mai târziu, pretutindenarii TV se simt bine şi nu dau semne de retragere. Sunt tot acolo, la datorie. Ceva mai ridaţi, poate încărunţiţi, poate cu o dioptrie-două în plus, însă în rest, aceiaşi. La fel de siguri pe ei, la fel de gureşi. Gata să emită păreri care au, de cele mai multe ori, aer de sentinţă. Gata să primească respectul umed al colegilor de platou, răsfăţaţi de soartă prin simpla contemporaneitate cu o enciclopedie ambulantă, cu un munte biped de informaţii. Un singur lucru e ceva mai greu de priceput: cum se face că, deşi avem atât de mulţi oameni care se pricep la atât de multe lucruri, stăm totuşi atât de prost în clasamentele europene, unde conducem – nedorit, dar real – doar în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă?

Explicaţia e simplă: competenţa afişată în studiourile de televiziune e, de multe ori, o pseudocompetenţă bazată pe verbiaj, zâmbete spre cameră şi informaţii strânse de pe Wikipedia. I se adaugă o remarcabilă capacitate de-a accepta fără ezitare invitaţii la toate tipurile de emisiuni şi un orgoliu de gascon din romanele lui Daudet. Fanfaronada, tupeul şi dorinţa îmbăierii în admiraţia publică dau reţeta pretutindenarului TV. Acesta ţine în continuare afişul, cu dubla complicitate a moderatorului şi a publicului. Unul nu renunţă la invitaţii în compania cărora nu riscă timpi morţi, celălalt pare în convalescenţă după o trepanaţie efectuată empiric.

În plus, o parte din public simte un soi de fascinaţie perversă uitându-se la oameni care se exprimă marţi despre inflaţie, miercuri despre misticismul tibetan, joi despre hocheiul din Lituaniaa şi vineri despre acceleratorul de particule. Pesemne că despre hipnoză e vorba, nu despre altceva, în cazul telespectatorilor care încă iau de bun tot ce le înşiră Monica Tatoiu, Mădălin Voicu şi alţi atleţi ai ubicuităţii TV.

În mod normal, un om instruit are două, poate trei şi cel mult patru zone de competenţă. Tot în mod normal, aceste zone de competenţă au o serie de elemente în comun. Când însă acelaşi om e (sau se preface că e) la fel de dezinvolt în ceea ce priveşte calculul probabilităţilor, nutreţurile furajere, cancerul de col uterin, recordurile la triplu salt din fosta Uniune Sovietică, şomajul din Yemenul de Sud şi biscuiţii fără zahăr din Paraguay, prima reacţie a celui care-l vede sau îl ascultă ar trebui să fie scepticismul. Eventual dublat de o sănătoasă îngrijorare.

Faptul că lucrurile nu se petrec aşa ţine atât de naivitatea publicului, cât şi de apetenţa lui pentru circ, inclusiv în situaţiile când e nevoie de seriozitate, de răspunsuri înţelepte şi de soluţii. Doamna Tatoiu şi domnul Voicu sunt, pe rând, Casandre, analişti, diagnosticieni, psihologi, instanţe morale, politologi şi experţi în mentalităţi. Au dat, la viaţa lor, tot felul de răspunsuri la tot felul de întrebări. Singurul răspuns pe care nu l-am auzit niciodată din gura lor a fost „nu ştiu”. Iar asta nu e deloc bine.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri