Aurel Vlad: Un meșter bizantin de secol XXI
Atenţie, curaj, grijă faţă de durerile celorlalţi - acestea sunt cuvintele care îl pot defini pe sculptorul Aurel Vlad. Personajele sale spun poveşti. Vesele, triste, simple, complicate. Viaţa, aşa cum e ea.
Născut în 1954, la Galaţi, Aurel Vlad şi-a terminat studiile universitare de artă în 1984. Din 1990, este profesor de sculptură, la Universitatea de Arte din Bucureşti. Decorat cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Cavaler şi onorat cu diverse premii în lumea artelor din România, Aurel Vlad a expus la Veneţia, Roma sau Ravenna, la Berlin, Stturgard, Bonn sau Munchen, la Londra, Nisa sau Amsterdam.
Când ne-am îndreptat spre atelierul unde Aurel Vlad lucrează de 30 de ani, credeam că vom vizita un singur personaj de poveste. Am întâlnit o întreagă adunare - fiinţe care au multe de spus, o fac în cea mai deplină tăcere. dar culmea! reuşesc să o facă păstrând cea mai deplină tăcere.
Aurel Vlad: Sunt creaţia mea. Eu am orgoliul să cred că le dau viaţă şi din cauza asta mă gândesc la ele ca la nişte fiinţe vii, le-am spus că ele pleacă în lume, ca şi când ar avea picioare, dar pleacă pe calitatea artistică a lor. Ele vorbesc. De aceea oamenii le-au acceptat şi au nevoie de ele.
Când eşti în mijlocul unor opere de artă, povesteşte Aurel Vlad, o lucrare te va chema în mod special pentru că de ea ai nevoie cel mai mult. Mie privirea mi-a fost atrasă imediat de mulţimea a 333 de personaje - pelerini, soldaţi, manifestanţi? "Unde merg luptătorii din faţă?" am întrebat, gândindu-mă că sunt foarte curajoşi - înfruntă prăbuşirea. Ei bine, cine poate răspunde la întrebarea "Unde mergem?" deţine cel puţin cheile universului. Lucrarea "O lume aproape fericită" este o metaforă a vieţii însăşi.
Aurel Vlad: Fericirea e de scurtă durată. Lucrarea mea vrea să spună că atunci când nu va mai exista suferinţă, şi lumea va fi fericită. Cele 333 se mişcă într-un val de bucurie, entuzism, apoi obosind, gesturi ale oboselii, până la prăbuşirea totală. Dar eu am vrut să vorbesc despre viaţă. Este o metaforă a vieţii şi am încercat să o exprim prin gesturi. Gesturile sunt foarte importante şi încerc să exprim sentimentele, emoţiile prin gesturile cu care oamenii vorbesc. Am modelat fiecare personaj în ceară, dându-i o expresie la care mă gândeam atunci, bucurie, entuziasm, etc, sunt şi bărbaţi, sunt şi femei. Sunt turnate în zinc, le-am pictat în roşu, îmi place roşu, faţă de griul zincului, e un contrast care îi pune în evidenţă expresia.
Atelierul acesta în care lucrez de peste 30 de ani... Îmi place pentru că el se schimbă, nu zilnic, dar în anumite perioade, parcă este un alt atelier. Datorită populaţiei care vieţuiesc în el, când spun populaţie, mă refer la lucrările care vieţuiesc în el. În cei 30 de ani au trecut prin atelier o mulţime de lucrări care acum umblă, aleargă prin lume şi în momentul în care ele se aflau în atelier era aglomerat. Acum este un spaţiu mai aerisit decât altă dată, cele mai multe lucrări sunt de vreo doi ani...
Auriga, Haina, Coşmarul, Om în umbră, Prăbuşirea, Icar, Pieta, Fiara rănită, Om Rănit, Deznădejdea, Durerea - stări şi sentimente umane care au căpătat chip. Ai spune că un atelier în care s-au adunat atâtea necazuri omeneşti te răvăşeşte. Şi într-adevăr forţa acestor trăiri nu se risipeşte nici când "Salvarea vine din cer" sau când vezi "Omul călcând şarpele" sau te concentrezi ca să răspunzi la cel mai plin de iubire "Hai, mergi!" Cum se face că vârtejul acesta omenesc nu este apăsător?
Aurel Vlad: Arta vindecă. Nu trebuie să o spunem noi, e constatată demult că arta are acest efect de a vindeca. Şi cred că eu mă aflu în această profesie, dincolo de darul, vocaţia mea pe care mi-am dezvoltat-o în această credinţă: că pot să vindec. Nu sunt doctor, dar într-un fel încerc să vindec şi eu ceva.
Elena Tănase: Primul pas spre vindecare este să spui ce te doare.
Aurel Vlad: Sigur că da, artiştii lucrează cu acest spirit al inocenţei, adică reuşesc să rupă barierele sociale, de comportament, şi să vorbească despre ei, de interiorul cel mai profund al lor, care de obicei este ascuns în relaţiile convenţionale. Şi din cauza asta cred că ajungând la o puritate, reuşesc să transmită şi să facă şi pe alţi oameni să recunoască acel lucru şi poate chiar îi ajute.
Lucrarea aleasă pentru licitaţia Artmark, de pe 2 iulie, pentru Crucea Roşie este un astfel de exerciţiu de vindecare. Meşter bizantin de secol XXI, cum se declară şi apărător al Omului, Aurel Vlad ar fi putut să doneze o lucrare mai uşor de acceptat, o icoană. A preferat să ofere mai mult: o lucrare reprezentativă, de autor, parte, dintr-o serie care se găseşte deja în colecţiii particulare: "Spaima". Când priviţi "Spaima", gândiţi-vă câţi dintre noi avem curajul să ne privim spaimele în ochi?
Aurel Vlad: Am făcut trei lucrări de dimensiunea aceasta: Gesturile spaimei în momentul în care ea este, când personajul a consumat toate celelalte gesturi de apărare în faţa unei spaime. Ai momentul de revoltă, de luptă, până când ajungi să nu poţi să elimini spaima, organismul încearcă să se apere şi atunci există momentul acela al înfăşurării, acela cu braţele, a corpului, a inimii, a sufletului, încercând parcă să devină fetus, atom, ceva care să nu poată fi atins de primejdie.
Elena Tănase: Dacă vorbim despre spaimă înseamnă să o şi depăşeşti.
Aurel Vlad: Da. Normal. Dar spaima este şi un instrument de apărare. Dacă nu ne-am speria, nu ne-ar fi frică, nu ştiu, ce ne-am face în faţa unui urs? Ursul va rămâne tot violent cu noi, şi noi ce să facem? Să ne ducem să îl îmbrăţişăm ca pe un ursuleţ de pluş? Nu, există acest instinct de apărare care ne ajută să evadăm şi să ne apărăm. Sigur, eu mă gândesc mai mult la angoase, singurătăţi, când mă gândesc la spaimă, nu neapărat la întâlnirea cu ursul.
Carierele, alergatul după branduri, vacanţe şi distracţii, ori replici deştepte azvârlite celorlalţi, ne pot ocupa mult timp. Dar când se face linişte, nu e aşa că începem să semănăm cu fiinţele lui Aurel Vlad? Numai dacă avem noroc, cu îndrăgostiţii din "Hai, mergi!"
Editor web: Liviu Cojan
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
