Sari la conținut

Pastila de limbă | Gafe care stârnesc râsul din cauza unui accent pus greșit

Scriitorul Radu Paraschivescu a mai vorbit despre felul în care se accentuează anumite cuvinte ale limbii române. În emisiunea de astăzi revine asupra subiectului fiindcă sunt necesare completări.

Radu Paraschivescu: Dacă țineți minte, am spus că există o serie de cuvinte româneşti care acceptă dubla accentuare fără nicio modificare de sens. Printre cuvintele din această categorie se numără dubletele profésor-profesór, tráfic-trafíc, jílav-jiláv, ántic-antíc, fírav-firáv etc. Indiferent de accentuare, semnificația cuvântului rămâne aceeași.

Am spus, de asemenea, că există schimbări de accentuare care comportă schimbări de categorie gramaticală. De pildă, substantivul „diréctor” are accentul pe a doua silabă, pe când adjectivul „directór” are accentul pe a treia silabă, ca în exemplele: „Am o cunoștință care este diréctor la minister”, respectiv „Decizia comitetului directór a fost primită cu scepticism”.

Schimbarea de accent se manifestă și la anumite forme și timpuri verbale. În acest caz, se constată trecerea de la un timp verbal la altul - de obicei, de la prezent la perfectul simplu, ca în exemplele:

„Maria se revóltă în fața nedreptăților la care asistă”, respectiv „Vărul meu se revoltă când văzu cât de slab era arbitrajul”. Sau: „Substanța asta degájă un miros neplăcut”, respectiv „Portarul prinse mingea și o degajă în jumătatea de teren a adversarilor”. Sau: „Trupa asta cântă pe gustul meu”, respectiv „Vedeta cântă un sfert de oră, după care concertul se întrerupse din cauza furtunii”.

O situație interesantă apare când schimbarea de accent semnalează trecerea de la un adjectiv la un substantiv propriu, respectiv la un prenume. Așa stau lucrurile în cazul dubletului clemént-Clément. Adjectivul „clemént”, cu accent pe a doua silabă, înseamnă indulgent, iertător, îndurător, îngăduitor sau blând. Dacă mutăm accentul de pe a doua silabă pe prima silabă obținem prenumele „Clément”, un prenume întâlnit mai rar în România, dar mai des în Italia, dacă ținem cont de numărul papilor care l-au purtat. Vom spune, așadar, „Sentința a fost mai mică decât ne-am fi așteptat, fiindcă inculpatul a avut norocul unui judecător clemént”, respectiv „Cunosc un profesor universitar pe care-l cheamă Clément Ionescu”.

Situația se prezintă identic în privința dubletului sevér-Séver. Întâmplător, adjectivul „sevér”, cu accent pe a doua silabă, este opusul (sau antonimul) lui „clemént” și înseamnă aspru, exigent, pretențios sau riguros. Și în acest caz, dacă mutăm accentul de pe a doua silabă pe prima silabă, obținem un prenume. Vom spune, așadar, „E un profesor foarte sevér, m-aș mira să dea vreun zece”, respectiv „Séver Voinescu este redactorul-șef al revistei Dilema Veche”.

O situație aparte oferă dubletul cezár-Cézar, unde schimbarea de accent semnalează trecerea de la un substantiv comun la un substantiv propriu - și în acest caz, tot la un prenume. Substantivul comun „cezár”, cu accent pe a doua silabă, desemnează un titlu conferit primilor împărați romani și are întrebuințări metaforice, așa cum se întâmplă în fraza lui Geo Bogza, „Oltul adună în drumul lui, ca un cezár acvatic, tot ceea ce i se cuvine”. Enunțul cristic „Dați cezárului ce-i al cezárului” a ajuns să însemne, în vorbirea de astăzi, „dați-i fiecăruia ce este al lui”. Dacă mutăm accentul de pe a doua silabă pe prima silabă, obținem prenumele Cézar, ca în enunțurile „Cézar Drăgăniță a fost un handbalist excelent” sau „Printre poeții importanți din ultimele decenii se numără Cézar Baltag și Cézar Ivănescu”.

În fine, dacă tot am ajuns la Cézar, să îndrăznesc și o observație referitoare la felul în care se pune accentul pe anumite nume proprii din italiană și din spaniolă. Fac această observație fiindcă există destule greșeli de accentuare în spațiul public românesc. La spanioli e simplu, fiindcă în scris numele proprii au un semn grafic care îți ghidează accentuarea: Álvaro, Ramón, Márquez, Málaga, Córdoba, Cádiz și niciodată Alváro, Rámon, Marquéz, Malága, Cordóba sau Cadíz. La italieni nu există semn grafic, dar există - sau ar trebui să existe - logică. Dacă avem Cezar în română, e limpede că în italiană se va pronunța Césare, nu Cesáre. Argumentul e valabil și pentru David, al cărui omolog italian e Dávide, nu Davíde. Altfel spus, jucătorul Fiorentinei care a murit luna trecută se numește Dávide Astori și nu Davíde Astori, așa cum am auzit destul de des în jur. Cât despre prozatorul italian care a scris romanul „Oraşele invizibile, el se numeşte Ítalo Calvino, cu prenumele accentuat pe prima silabă, şi nicidecum Itálo Calvino.

Pe aceeași temă

Bufonul tomnatic

Ilie Năstase a fost prins conducând beat înainte să se crape de ziuă. Asta nu e o ştire. Câteva ore mai târziu, Ilie...

Risc de monumentalizare

Într-un timp care privilegia şopârla, aluzia şi limbajul esopic, Cristian Ţopescu a fost, alături de Sanda Ţăranu şi...