Viața familiilor despărțite de gratii: „Fetiţa mea îmi spune ea mie să fiu puternică, că o să vin acasă repede”
În România trăiesc peste 13.000 de copii care au cel puţin un părinte după gratii. Arestarea unui membru al familiei este, de fapt, o condamnare pentru toată familia. Minusurile se simt atât în plan afectiv, cât şi financiar. De multe ori, pentru copii înseamnă stigmatizare şi izolare. Echipa Din interior a ajuns în trei penitenciare din România şi a surprins viața familiilor despărţite de gratii. Orfani fără vină, un reportaj special.
În România există peste 13.000 de copii care au cel puţin un părinte după gratii. Nu există o cifră exactă, pentru că nimeni nu se interesează de soarta lor. Din închisoare, părinţii pot vorbi cu copiii lor la telefon, prin scrisori sau când aceştia reuşesc să vină să îi viziteze. Plicul unei scrisori devine şi suportul pentru cadourile achiziţionate la suprapreţ de la magazinul din penitenciar. Marineaţă Jennifer, o mamă în vârstă de 28 de ani, închisă la Penitenciarul de la Târgşor, îi scrie săptămânal fiicei sale.
„Fata mea a făcut 10 ani când eu eram aici. Am minţit-o practic, i-am spus că vine mami repede şi am încercat să o păcălesc, să îi spun că am plecat la mama mea în Anglia şi am vorbit cu ea la telefon, vorbim de două-trei ori pe zi şi mi-a zis că: mami, ştiu unde eşti tu, nu mă mai minţi”, spune Marineaţă Jennifer Adriana.
„Şi, vine la mine, îmi zice să fiu puternică, ea mie. Fetiţa mea îmi spune ea mie să fiu puternică, că o să vin acasă repede. A fost greu prima dată când a venit aici, că nu se aştepta să mă vadă aşa, adică să vin cu poliţia. Ei de mică, când auzea sirenele de la poliţie, îşi punea mâinile la urechi, nu suporta. În scrisoare, îi mai cumpăr câte o brăţărică sau ceva dulce. Pentru copii, să simtă că eşti lângă ei faci orice. Eu fiind în regim semideschis, am la masă şi ne luăm în braţe, stăm, vorbim, două ore, două ore şi ceva. În fiecare săptămână, stăm, vorbim, stă cu mine în braţe”, povestește Marineaţă Jennifer Adriana.
Cel mai adesea, copiii ai căror părinţi ajung la închisoare rămân ai nimănui, iar în societate se lovesc de porţi închise. Acum patru ani, Iulian Svasta a decis să îi ajute pe aceşti copii să nu se lase de şcoală. De atunci, prin ONG-ul său şi o colaborare cu o fundaţie din Danemarca, le dă burse în valoare de 300 de lei pe lună. Asociaţia lui are acum peste 300 de bursieri din toată ţara. La cei mai mulţi ajunge cu bicicleta. De ce face asta?
„Problema pe care mi-am pus-o eu este: în legătură cu aceşti oameni se poate pune un semn de întrebare, în ce măsură sunt ei vinovaţi sau nevinovaţi. Este o problemă la care nu îmi propun să răspund, dar ceea ce este o realitate evidentă este că copiii acestor deţinuţi sunt cu certitudine nevinovaţi. Există nişte poli, polii sărăciei, care se vede şi aici în zona Moldova. Sunt oameni care sunt în puşcărie: şomeri, pierdut locul de muncă, băutură, venit acasă, dat în cap la nevastă, copiii, mulţi, rămaşi”, afirmă Iulian Svasta, Fundaţia Svasta.
În serviciul de asistenţă socială există mai multe direcţii care se ocupă de monitorizarea celor numiţi „orfanii justiţiei”. Mai ales a celor trimiși în orfelinate, după ce părinţii lor ajung după gratii. La nivel de societate, viaţa lor este un univers prea puţin cunoscut. În luna martie 2018, la nivelul DGASP-ului din sectorul 1 erau monitorizaţi 40 de copii cu cel puţin un părinte după gratii. Cei aflaţi în grija serviciilor de asistenţă socială sunt duşi să-şi viziteze părinţii la închisoare. Pentru restul, nimeni nu se ocupă de menţinerea acestei legături, atunci când rudele care îi îngrijesc nu îşi permit. Legea spune că pentru a intra la vizită în penitenciar, orice copil mai mic de 14 ani trebuie să fie însoţit de un adult.
„Una peste alta, cei mai mulţi dintre ei nu înţeleg ce li se întâmplă. Nu înţeleg, intră într-o zonă de incertitudine, nu îşi dau seama ce o să se întâmple cu viaţa lor, cine o să aibă grijă de ei, cine o să le asigure îngrijire ş.a.m.d. Iar această incertitudine este extrem de dăunătoare pentru procesul de dezvoltare al lor. Apar probleme de nesiguranţă, de anxietate, de furie, de agresivitate, de ataşament, toate legate de această incertitudine şi de separarea de un adult semnificativ pentru ei”, adaugă Ioan Durnescu.
Pentru a beneficia de vizită, familia trebuie să sune şi să îşi facă o programare. În 35 dintre cele 45 de penitenciare din România există un spaţiu special amenajat pentru întâlnirea dintre copii şi părinţii lor. Uneori, vizitele au loc în acest spaţiu. Alteori, între părinţi şi copiii lor stă fie o masă, fie un geam.
„La maximă siguranţă şi la regim închis, vizitele familiei, ca şi ale apărătorilor se desfăşoară în nişte spaţii special amenajate, cu separator de plexiglas, ca nişte cabine. Şi sunt destul de mulţi deţinuţi care nu vor ca cei mici, mai ales dacă sunt de vârste foarte fragede, să vină în spaţiile acelea. Sunt nişte spaţii foarte reci, albe, sunt nişte cutii de termopan. Atât, efectiv. Şi, în general, penitenciarul nu este ceva foarte plăcut pentru ochii unui copil care este mic. Când vine vorba de regimuri mai blânde de executare, semideschis sau deschis, vizitele se pot desfăşura la masă. Se desfăşoară, de regulă, la masă- Sunt săli de mese, familia, aparţinătorii, trec printr-un filtru de securitate, sunt controlaţi să nu aibă substanţe interzise ş.a.m.d. Inclusiv copiii, pentru că se întâmplă. Au fost situaţii în care s-au ascuns substanţe interzise inclusiv în pampers”, spune Nicoleta Andreescu, director executiv.
Gheorghe Lupu este închis din anul 2013 şi urmează să se libereze peste câteva luni. Este unul dintre cei 22.472 de români care ispășesc diferite pedepse. Pentru el, familia înseamnă părinţii şi cei şase copii. Mama copiilor a divorţat de el şi a plecat în străinătate. De atunci, copiii mai mici sunt crescuţi de bunici, iar cei un pic mai mari se cresc unii pe alţii.
„Copiii au rămas la mine acasă în grija părinţilor şi s-a ţinut legătura la 2 luni, la 3 luni, mai mult telefonic. În prezent, copiii sunt bine. N-a fost posibilitate să-i văd foarte des deoarece părinţii având o pensie mică i-a adus mai rar la vizită, la trei luni, la patru luni, la cinci luni, fiind departe de penitenciar i-am văzut mai greu. Băiatul cel mare e plecat în străinătate, are şi el un serviciu, şi-a luat un permis auto, şade la sora mea, îi mai ajută şi el din când în când, le mai trimite bani la fraţii lui, la taică-miu să poată să-i întreţină şi pe ei. Mi-a mai trimis şi mie bani pentru pachete, pentru convorbirile telefonice pe care le vorbesc. I-a trimis bani lui taică-miu ca să îmi facă pachete: alimente, trening, adidaşi, cele corespunzătoare care să pot să le am de zi cu zi”, povestește Gheorghe Lupu, deţinut.
„Simt o bucurie că pot să îmi văd şi eu copiii, să fiu mai aproape de ei. Fata cea mică, care este în faţa mea, eu sunt plecat de când avea trei luni la maică-sa în burtă. Eu n-am apucat să stau nicio noapte să dorm cel puţin cu ea. Asta e prima oară când pot să stau faţă în faţă, să pot să o iau în braţe. E cel mai rău lucru, să ajungi pe aici, să-şi pierzi familia, să-ţi pierzi copiii, propriu-zis, toată viaţa să ţi se ducă, să ţi se spulbere toată viaţa. S-a petrecut un incident foarte grav, cel de-al doilea băiat al meu a fost tăiat, înjunghiat, de un individ. Era să moară, dar Dumnezeu a ajutat şi nu s-a întâmplat nimic mai rău. Dacă eu aş fi fost acasă nu s-ar fi întâmplat foarte multe lucruri: fata cea mare n-ar fi lăsat şcoala, al doilea băiat n-ar fi lăsat şcoala”, mărturisește Gheorghe Lupu.
Un alt fel de a păstra legătura cu familia este prin telefon. Familia nu îi poate suna pe deţinuţi, doar ei pot suna acasă când au bani. La fel ca şi în cazul vizitelor, numărul de minute la care au dreptul diferă în funcţie de regimul de executare a pedepsei. Telefoanele din penitenciare sunt ale unor firme cu care Administraţia Naţională a Penitenciarelor are contracte. Conform contractului, costul unui minut este confidenţial. Deţinuţii spun că plătesc aproximativ 70 de bani pentru un minut către un număr de telefon mobil. În penitenciar, banii nu există fizic. Fiecare deţinut are o cartelă pe care familia o poate încarcă cu bani iar cei care ies la muncă, primesc acolo o parte din salariu.
„Vorbesc, când am bani pe card, vorbesc şi câte 10 minute-15 minute, vorbesc cu toţii copiii, îi iau pe toţi la rând, vorbesc şi cu taică-miu”, spune Gheorghe Lupu.
„Cam greu, cam greu la vârsta asta. Acum 2-3 ani era mai uşor. Mai greu pentru că nu putem să umblăm. Soţia e operată de hernie de disc de două ori şi nu poate. Se ocupă mai mult de asta mică, să-i facă baie, să o spele, ştiţi cum e cu copiii mici. Eu mai văd de ei, mai vine ăsta mijlociu, dă-mi tataie cutare, mai văd de ei, mă mai duc şi pe la ei pe acasă, care e separată de a noastră. Asta mică stă la noi, am luat-o la noi, în îngrijirea noastră. Aşa-s copiii fără părinţi. Dacă nu e tata acasă, mama acasă, sunt plecaţi toţi. Una-i educaţia părintească, una-i să-i ai pe bătrâni, nu ne ascultă pe noi, suntem mai bătrâni. Cât mai mă ţine Dumnezeu în viaţă, mai văd de ei”, Gheorghe Lupu, tatăl lui Gheorghe (bunicul copilului).
„Cea mai importantă lecţie pe care le-am explicat-o şi pe care le-o explic mereu este să mă ia exemplu pe mine, să nu facă ceea ce am făcut eu niciodată, să nu ajungă pe aici prin locurile astea, că e un loc care te rupe de familie, te rupe de tot, te rupe de prieteni. Există foarte mare risc să ajungi pe aici”,spune Gheorghe Lupu.
De multe ori, relaţia de familie se răceşte din cauza distanţei dintre casă şi penitenciar. Asta se întâmplă mai ales în cazul femeilor sau al minorilor, fiindcă sunt doar câteva penitenciare pentru aceştia. Sunt cazuri în care o femeie din Constanţa ajunge la închisoare la Târgşor, la peste 300 de kilometri distanţă. Statisticile arată că deținuții singuri, fără familie, sunt recidiviştii de mâine.
„Legătura, menţinerea legăturii cu mediul de suport este foarte importantă pentru deţinuţi pentru că le asigură o stare de echilibru. Sunt mai calmi, relaţionează altfel şi au speranţa că se pot libera mai repede”, spune Cristina Comnea, Purtător de cuvânt, Penitenciarul Ploieşti.
„În cazul celui izolat social, fără familie, şansele lui sunt aproape de zero, cel puţin în contextul românesc. Interacţiunea fostului deţinut cu statul este una minimă, pentru că statul nu reprezintă o resursă pentru fostul de oţinut”, afirmă conf. Univ Ioan Durnescu.
Adriana Dascălu este închisă de un an şi patru luni în singurul penitenciar de femei din tara, Penitenciarul Ploieşti - Târgşorul Nou. De când a intrat în inchisoare, lucrează la biblioteca. Ţine fişele de lectură, recondiţionează cărţile şi le învaţă pe alte deţinute să scrie şi să citească.
„Momentul ăla pe mine m-a urmărit foarte mult în perioada de carantină, pentru faptul că mi s-a amânat foarte mult pronunţarea. Noi toţi eram acasă, eu cu copilul şi cu părinţii, aşteptam, ne uitam pe site să vedem ce se hotărăşte cu viaţa mea şi nu s-a publicat absolut nimic pe site şi în schimb ne-am trezit cu poliţia la uşă. Şi în acel moment, când ne-am trezit cu poliţia la uşă, tatăl meu, asta mi-a rămas imaginea, umbla prin casă şi spunea: nu pot să cred, fata mea se duce la puşcărie, nu pot să cred. Şi copilul meu, vă daţi seama. La vremea aia era în anul 2, la Institut, la Marină Civilă la Constanţa. Şi fiecare, într-un fel sau altul, a încercat să supravieţuiască. Exact cât timp am eu de când sunt în această stare de detenţie, atâta timp are el de când este în Anglia. Părinţii mei încearcă să supravieţuiască, vin lună de lună şi mereu mă întreabă: mai avem mult, cât mai venim la tine? Rareş o să fie altfel decât ceilalţi copii. Sau nepoţii mei or să fie altfel, pentru că o să le povestesc cum îmi povestea mie bunicul din perioada închisorilor comuniste, ce a pătimit. Asta e”, povestește Adriana Dascălu, deținută.
Andreea are 16 ani și învaţă la un colegiu tehnic de alimentaţie şi turism din Bucureşti. O dată pe săptămână, după ore, merge la penitenciarul Rahova. Face asta de când se ştie, dar abia la vârsta de 10 ani a conștientizat, cu adevărat, unde merge. Andreea este unul dintre cei aproximativ 13.000 de copii romani care au cel puţin un părinte după gratii. Tatăl ei a intrat la închisoare când ea avea 8 luni. L-a cunoscut acolo, la vizită.
„Aşteptăm, dăm buletinele, aşteptăm să ne strige, semnăm şi intrăm la vizită. E o sală cu mese şi cabine. Depinde cum ai, ori la masă, ori la microfon, la telefon. Şi de multe ori am avut la masă. Şi sunt mese şi stăm, vorbim timp de o oră, o oră şi un pic”, afirmă Andreea Paraschiv, elevă
„Era prea mică şi nu ştiu dacă ea ştia ce înseamnă lucrul ăsta. Şi teama mai mult de copiii de afară, să nu râdă de ea. Dar, la un moment dat, când a auzit ea cu urechile ei că, uite, şi tatăl meu e arestat. Fiind mai mare şi-a dat seama ce înseamnă. Şi, încet, încet, i-am explicat când m-am dus cu ea la el: uite, aici este o închisoare, o să stea un anumit timp. A fost mai greu şi pentru ea. Poate că copiii aveau cel mai mult nevoie de el, dar eu le-am fost şi tată şi mamă. Am ştiut să... când aveam o problemă, el suna şi eu îi spuneam , el mă învăţa, am ştiut să ne... să încercăm aşa să trecem peste tot”, afirmă Carmen Paraschiv, mama Andreei.
Pe ceas, vizita înseamnă 30 de minute, cel putin, şi 120, cel mult. Numărul de vizite la care au dreptul deţinuţii diferă în funcţie de regimul de închidere şi de comportamentul acestora. Cu cât pedeapsa este mai mare, cu atât numărul de vizite este mai mic. Conducerea închisorii vrea să îi motiveze pe deţinuţi să fie cuminţi şi să câştige astfel dreptul la mai multe vizite. În acelaşi timp, de multe ori, o legătură strânsă cu cei de acasă este ceea ce îi ţine pe deţinuţi pe linia de plutire. Tatăl Andreei are dreptul la 4 vizite pe lună. De fiecare dată îl pot vizita doi adulţi şi un minor. Andreea este singura minoră. Mama, sora şi fratele ei, majori cu toţii, il viziteaza prin rotaţie.
„Bine, când ajungi acolo, pentru început, nu ştiu, e greu. Noi acum deja ne-am învăţat. Ştim toţi paşii pe care trebuie să îi urmezi din momentul în care ajungi la intrare până sus la vizită, cât stai acolo, ştim tot ce avem de făcut, să nu facem vreo schemă greşită sau să influenţezi cumva, să zică că îi dai ceva sau astea. Acum aşteptăm să vedem ce o vrea Dumnezeu când va intra în eliberare condiţionată, dacă îi aprobă sau nu îi aprobă. Sperăm”, spune Carmen Paraschiv, mama Andreei.
Arestarea unui membru al familiei este, de fapt, o condamnare pentru întreaga familie. Minusurile se simt atât în plan afectiv, cât şi financiar. De multe ori înseamnă stigmatizare şi izolare. Consiliul Europei a emis în luna aprilie o serie de recomandări către cele 47 de state membre, menite să protejeze drepturile și interesele copiilor cu părinți închisi. Se recomandă şi menţinerea contactului dintre aceştia, în cazul în care părinţii nu au fost decăzuţi din drepturi. La nivel european, peste 2.1 milioane de copii au unul dintre părinţi în închisoare. Nu se ştie câţi dintre aceştia au posibilitatea de a-şi vizita părinţii.
„Familia, de cele mai multe ori, suferă de un anume stigmat, sunt marginalizate social. Uneori am observat familii izolate chiar de familia extinsă, nu numai de vecinătate sau de cei care se află la o oarecare distanţă socială de ei, ci chiar de propria lor familie extinsă”, explică Conf. Univ. Dr. Ioan Durnescu.
„Asta e reflectarea mentalităţii generale a societăţii care respinge "hoţul", îi pune o etichetă: hoţ, criminal, violator, după caz, şi duceţi-i şi închideţi-i acolo şi lucrul ăsta nu o să se schimbe până când nu o să se deschidă din ambele sensuri relaţia, după cum ziceam, legăturile cu comunitatea sunt extrem de importante. Ruputura asta strică pe termen lung pentru toată lumea”, declară Nicoleta Andreescu, director executiv APADOR-CH.
„A fost foarte greu fiind trei copii mici, Andreea avea 8 luni pe timpul acela. Fiind pedeapsă mare, nu am ştiut la început, probabil că am căzut şi eu un pic la început. Dar din cauza lor am încercat să mă ridic, să fiu cu capul pe umeri, m-am gândit: sunt trei copii, trebuie să îi cresc, trebuie să îi duc la şcoală. Noi îl simţim în casă, că ne sfătuim cu el non-stop la telefon. Dacă mi-au zis odată: vreau să mă duc în cutare loc, eu am zis nu şi dacă el i-a zis lui la telefon da, a trebuit şi eu să las de la mine, să zic da”, spune Carmen Paraschiv, mama Andreei.
Discuție Andreea Paraschiv, elevă – jurnalist Digi24 :
- Mă trezesc, mă duc la şcoală, vin, îmi fac temele şi ies puţin pe afară şi vin iar în casă. Aşa se întâmplă zi de zi.
- Vorbeşti cu colegii tăi, cu profesorii, despre situaţia de acasă?
- Mai mult cu colegii, că ei ştiu. Nu m-am ferit, le-am explicat şi au înţeles. Nu e o ruşine aşa ceva.
- Care sunt cele mai grele momente? Când simţi cel mai mare dor?
- Mereu se simte, şi de sărbători se simte, în orice zi. Se simte mereu că nu e acasă.
- Îţi imaginezi ziua în care se va libera? Ce o să faceţi?
- Să stăm cu toţii.
- La penitenciar, ce ţi se părea cel mai dur?
- Poliţiştii ăia, cum vorbesc, aşa, cum se uită.
- Tatăl tău ce îţi spune? Care este partea cea mai grea pentru el?
- Că nu e lângă noi.
În ce măsură îi ajută pe deţinuţi menţinerea contactului cu familia, pe timpul pedepsei?
„O, îi ajută foarte mult, din foarte multe puncte de vedere. Pentru că, de exemplu, primirea pachetelor de la familie. Deţinuţii nu pot primi pachete cu hrană sau cu materiale igenico-sanitare prin poştă, ci trebuie să vină cineva şi să semneze că a livrat. Din raţiuni de securitate”, spune Nicoleta Andreescu, director executiv APADOR-CH.
„Aceste teme nu se află pe agenda publică. Pentru stat, în general, şi pentru societate, acest grup de persoane dezavantajate nu reprezintă o prioritate şi implicit şi resursele alocate unor astfel de intervenţii sunt nule, dacă nu, minime”, spune Conf. Univ. Dr. Ioan Durnescu.
„Este o realitate în România. Eu, personal, am fost în toate penitenciarele din ţară, chiar dacă lucrul acesta vine mai greu de crezut. Cred că sunt printre puţinii civili, ca să zic aşa, deci oameni care nu lucrează În sistem, care a bătut la porţile tuturor penitenciarelor. Prin intermediul lor, al părinţilor, să pot să dau de copii”, afirmă Iulian Svasta de la Fundaţia Svasta
De multe ori, părinţii aleg să-şi ferească copiii de un adevăr prea dur pentru ei. La fel cum nici Andreea Paraschiv nu ştia unde merge când îşi vizita tatăl, nici fiica lui Alexandru nu ştie. Micuţa crede că merge la el la lucru atunci când îl vizitează la Penitenciarul de la Ploieşti.
„Profit cât mai mult de cele 120 de minute. Sunt fericit că îmi văd familia, că îmi văd copilul, în acelaşi timp sunt supărat că realizez că am făcut o greşeală şi copilul creşte fără mine. Şi este greu. Odată cu mine, suferă şi el. Şi soţia pe lângă amândoi. Este prea micuţă si ea ştie că vine la tati la serviciu. Nu, încă nu conştientizează şi mai am puţin, mai am aproape un an de zile, sper să ajung acasă, să nu apuce să conştientizeze unde sunt şi să trebuiască să îi dau explicaţii cum, în ce fel şi de ce am ajuns aici”, spune Samoilă Alexandru Raim, deținut.
Pedepsiţi pentru ceva ce nu au făcut. Arătaţi cu degetul, lipsiţi de grija unui părinte, singuri, şi de cele mai multe ori foarte săraci. Ei sunt ,,orfanii justiţiei", copiii pentru care statul nu face nimic.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
Recomandările redacţiei
