Pașaport diplomatic. Metodele și motivațiile terorismului religios
Terorismul religios a fost într-o creştere constantă după revoluţia islamică din Iran, din 1979. Dacă până la acest moment se studia mai mult comportamentul atacatorilor, ulterior, fundamentele ideologice ale terorismului au devenit la fel de importante în lupta de combatere a fenomenului.
Una dintre diferenţe ideologice esenţiale între teroriştii religioşi şi cei laici este definirea inamicului. Dacă teroriştii seculari îşi vedeau adversarii ca pe reprezentanţi ai unei anumite clase socio-economice sau al unui regim politic, fundamentaliştii religioşi sunt împotriva a mai multe categorii de probleme, care implică la un nivel mai larg societatea.
De exemplu, se foloseşte termenul coranic Jahiliya, care descrie vârsta pre-islamică de ignoranţă, în care păgânismul era în floare, atunci când se vorbeşte despre popoare care nu se ghidează după legea islamică. În discursul politic modern este folosită şi o împărţire islamică timpurie a lumii, în Dar al-Islam, lăcaşul pentru Islam, şi Dar el-Harb, lăcaşul pentru război. Dacă, în primul caz, musulmanii au decis că evreii şi creştinii se pot converti la altă religie sau pot să accepte statutul de clasă inferioară, în al doilea caz, ei se referă la purtarea de războaie violente pentru a-i aduce pe ceilalţi sub controlul lor. Această ultimă abordare este împărtăşită de cele mai multe grupări teroriste, care consideră că evreii şi creştinii sunt agenţi ai Occidentului modern, lipsit de valori, şi de aceea nu merită nicio protecţie.
Sunniţii care au luptat în timpul ocupaţiei sovietice din Afganistan şi grupările Hamas şi Jihadul Islamic Palestinian au inaugurat o nouă fază religioasă care a inspirat terorismul. Ei erau de părere că orice sinucigaş care a avut binecuvântarea unui cleric musulman atunci când a comis un atentat trebuie considerat Shahid, adică martir căzut la datorie în numele jihadului. Sinuciderea este interzisă de altfel în Islam.
Dacă grupările teroriste care acţionau în anii 1970 ameninţau cu uciderea ostaticilor atunci când aveau o revendicare, dar negociau, islamiştii aleg să omoare cât mai mulţi civili şi refuză de cele mai multe ori să comunice cu negociatorii. Cei care au comis atacul de la 11 septembrie 2001 au evitat orice încercare a controlorilor de trafic aerian de a intra în legătură cu ei, pentru că scopul lor era unul singur: să facă un număr cât mai mare de victime.
Cristina Cileacu: Puteţi să îmi spuneţi de ce membrii cultelor religioase devin extremişti? Ştim că au fost atacuri din partea membrilor diferitelor religii.
Jonathan Fine: În primul rând, în momentul în care foloseşti denumirea cult, vorbeşti despre un anume grad de fundamentalism, pentru că este nevoie de strategie şi psihologie de cult pentru a mobiliza şi pentru a recruta pe cineva care este dispus din punct de vedere psihic să devină membru al unui cult. Şi vedem acest gen de lucruri nu doar în cazul organizaţiilor teroriste, dar şi în cultul scientologic sau alte secte care nu sunt violente, dar folosesc această mentalitate. Pe de altă parte, nu aş spune că cineva care se alătură unei organizaţii radicaliste este în mod automat un sectant, pentru că nu subestimez ideologia. Oamenii pot fi recrutaţi sau se pot convinge singuri să intre într-o transă ideologică şi nu sunt neapărat nebuni sau proşti. Cred că este ceva, de multe ori în statele vestice există această dominantă îngrijorătoare, poţi să elaborezi o politică foarte bună împotriva terorismului, să spunem împotriva Hamas, Jihad, Al-Qaida sau IS, dar nu îi voi considera pe aceştia drept un grup de nebuni. Nu este adevărat. Pur şi simplu trăiesc într-o altă lume, au un alt set de valori şi din păcate acest set de valori se ciocneşte de tot ceea ce preţuieşte şi apreciază Occidentul şi trebuie să luptăm împotriva lor, trebuie să îi înfruntăm, dar niciodată să îi subestimăm. Cred că este o greşeală foarte mare şi unul dintre motivele din cauza căruia vestul pierde în confruntarea cu ideologiile radicale islamiste și manifestările lor violente, este pentru că nimeni nu îi ia în serios. Am spus de multe ori, există o tendinţă de a considera inferioare aceste ideologii, în vest chestiunea este motivată de faptul că în lumea civilizată lumea este obosită de socialism, marxism, capitalism, toate aceste lucruri, dar mulţi oameni din lume nu şi-au pierdut încrederea în tot felul de ideologii şi credinţe religioase, pozitive sau negative, şi cred că lumea care îi subestimează şi nu îi ia în serios ar trebui să ştie că ei spun ceea ce cred şi cred în ceea ce fac.
Cristina Cileacu: Religia ar trebui să fie despre pace şi înălţare spirituală, dar de secole oamenii comit crime în numele religiei. Cum se face că un cult care omoară oameni în numele credinţei poate aduna adepţi?
Jonathan Fine: În primul rând, aş vrea să vă contrazic. Religia nu este doar despre pace şi iubire. Religia are de asemenea un puternic element de violenţă şi cred că trebuie să îl luăm în considerare. Sunt expert în religiile monoteiste şi avem elemente de violenţă în iudaism, creştinism şi islam. Anumite texte susţin aceste lucruri.
Întrebarea finală este însă despre mecanismele de interpretare. Cum ne descurcăm cu acestea. Putem lua un text greu, din perioada medievală, care vorbeşte despre relaţiile dintre evrei, creştini şi musulmani, dar ca rabin, preot şi imam al zilelor noastre trebuie să te întrebi dacă textul mai este relevant pentru perioada în care trăim.
De exemplu, în Evul Mediu, evreii erau sub guvernarea creştinilor şi musulmanilor, era o lege care interzicea evreilor să fie judecaţi de creştini sau musulmani, pentru că judecata putea să fie împotriva lor. Dar acest lucru vine dintr-un anume moment istoric, care nu mai este relevant faţă de ceea ce se întâmplă azi, pentru că Israel are un stat independent şi un sistem judiciar independent. Putem lua de exemplu anumite legi medievale musulmane, care vorbesc despre anumite atitudini referitoare la război sau la cei care nu sunt musulmani. Nu tot ce s-a spus în secolele 8, 9 sau 10 mai este relevant pentru conducerile religioase actuale, acestea trebuie să fie foarte atente când citesc şi interpretează textul. Dacă ne uităm la grupările radicale religioase de astăzi, care folosesc anumite părţi ale Coranului sau din Hadith, care vorbesc despre supravieţuire împotriva evreilor şi creştinilor, dar dacă sunt scoase din context şi sunt folosite ca justificări pentru agenda lor politică, se transformă în chestiuni periculoase şi acelaşi lucru îl pot spune şi despre creştinii şi evreii radicalişti. De aceea am scris o carte în care spun că religia nu este doar despre iubire.
Este o fantezie. Este şi despre iubire, despre Dumnezeu care îl pune la încercare pe om, dar este şi despre alte aspecte de asemenea. Iar religia nu a fugit de lucrurile de care omenirea nu a fugit şi cred că este important să ne amintim aceste lucruri.
Cristina Cileacu: În mod normal, dacă putem folosi termenul normal când vorbim despre atacuri teroriste, dar de obicei atacurile teroriste sunt bazate pe epurare etnică. Cum au făcut teroriştii pasul de la epurare etnică la motivaţii religioase?
Jonathan Fine: Aceste lucruri nu se contrazic reciproc. Dacă luăm de exemplu Statul Islamic, care vrea să îi elimine pe yazidi sau pe kurzi sau pe oricine nu este devotat legilor islamice, inclusiv șiiţii și suniții, totul are legătură cu modul în care definesc inamicul. Iar problema cu activiştii radicali ai religiilor fundamentaliste, cei care sunt violenţi, pentru ei definiţia inamicului este crucială. Dacă luăm de exemplu fatwa Al-Qaida (legea fundamentală) din februarie 1998, defineşte cel mai mare inamic din vest alianţa iudeo-creştină, adică cultura iudeo-creştină este cel mai mare inamic al Islamului şi astfel ai transformat o civilizaţie în inamic, vorbeşti despre război total.
Deci nu contrazice epurarea etnică, se pot folosi ambele motivaţii şi la final rămâne un singur fapt: cine nu este ca noi ar trebui să devină sau să moară. Este foarte simplu, foarte dur şi greu de acceptat, dar aşa funcţionează minţile fundamentaliste.
Cristina Cileacu: Este diplomaţia eficientă când este vorba despre lucrul cu persoanele religioase?
Jonathan Fine: Conflictele religioase sunt mai greu de rezolvat decât conflictele seculare. Uitaţi-vă la informaţii şi contra-informaţii de-a lungul istoriei. Uitaţi-vă la câte războaie se desfăşoară acum şi durează mult până se vor opri. Uitaţi-vă la conflictele dintre şiiţi şi suniți, acesta este un conflict care se derulează de mai bine de mai bine de 1400 de ani. Diplomaţia are o treabă foarte grea în situaţii de acest gen, depinde cu cine ai de a face. Dacă vorbim despre grupări precum Al-Qaida şi Statul Islamic, sau problemele noastre cu Hamas, este mult mai greu, mult mai greu să negociezi cu o organizaţie de genul Hamas, cu jihadul islamic palestinian, sau Hezbollah, decât să negociezi cu Abu Mazen (Mahmoud Abbas) de exemplu, când este vorba despre aspectele seculare ale politicii palestiniene. De ce? Pentru că terminologia şi ideologia religioasă, felul în care ei ne definesc, nu mai lasă prea mult loc pentru dialog. Dacă luăm charta Hamas din august 1988, articolul 22, şi vedem cum îşi defineşte Hamas inamicii, care suntem noi, nu mai este vorba doar despre Israel sau Sion, ci despre evrei. Revenim la evrei din nou, aşa cum era protocolul propagandei naziste, nu mai este loc pentru dialog aici. Alternativa mea, aşa cum văd ei lucrurile, este ori să mă convertesc la islam, ori să plec, ori să fiu executat.
Deci, despre ar putea să fie dialogul? Despre convertirea evreilor la islam? Despre părăsirea statului Israel? Acestea nu sunt puncte de plecare pentru nimic.
De aceea este foarte greu. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu fundamentalismul radical creştin, care spune că toţi trebuie să fie buni creştini pentru a doua venire a lui Hristos sau al evreilor care visează la revenirea regelui David sau a lui Mesia. Din păcate, cea mai mare manifestarea a violenţelor astăzi vine din partea grupărilor radicale musulmane. Trebuie să privesc obiectiv spre cameră şi să spunem foarte clar, în ciuda faptului că am văzut manifestări radicale fundamentaliste din partea evreilor şi creştinilor, nu se compară cu violenţa care vine dinspre grupurile islamiste. Aceasta are legătură cu problemele subiective ale societăţii islamice de-a lungul evoluţiei istorice, dar de asemenea ideologia şi atitudinea faţă de violenţă, care din păcate astăzi este mai dură decât în cazul iudaismului şi creştinismului. Cred că am trecut prin multe de-a lungul ultimilor 40-50 de ani, dar spre deosebire de iudaism şi creştinism, islamul nu şi-a dezvoltat un mecanism de echilibru care să permită o interpretare mai modernă a textelor lor religioase, aşa cum fac evreii şi creştinii. Evreii şi creştinii au 300 de ani de experienţă cu viaţa modernă, deşi şi ei au trecut prin crize dure. Creştinii au trecut prin perioade grele, la fel şi iudaismul. Dar la final vorbim despre un echilibru în ceea ce priveşte interpretarea textelor. Cel puţin așa procedează majoritatea rabinilor și preoților. Islamul a început să facă acest lucru abia după cel de-al doilea război mondial şi cred că încă au lipsuri legate de infrastructura de interpretări moderate, care să permită cuiva să rămână musulman, să se integreze în viaţa modernă şi să folosească religia pentru aspectele pozitive pe care le-aţi menţionat mai devreme. Sunt lucruri frumoase în iudaism, în creştinism şi în islam. Problema este mecanismul de interpretare, dacă luăm societatea musulmană ca pe un întreg şi societatea arabă ca un întreg, dacă trecem de la o societate a triburilor la una statală modernă, care nu este întotdeauna soluţia bună.
Dar s-a întâmplat şi la alţii, de exemplu la New York între războaie, 1919 şi 1939, când era criză economică puternică şi toată lumea înnebuneşte şi caută soluţii simple. Când sunt crize, apar „lupii” şi preiau conducerea. La fel se întâmplă şi în cazul religiei, este unul dintre motivele pentru care se întâmplă ce se întâmplă.
Cristina Cileacu: Cum putem explica de exemplu faptul că după atacurile din Europa, toate ţările musulmane au condamnat atacurile, dar în acelaşi timp erau oamenii pe străzi şi se bucurau de uciderea...
Jonathan Fine: Aceasta este întrebarea de „un milion de dolari”: câţi musulmani radicalişti sunt? Cum putem defini radicalismul musulman? Adevărul este că vorbim despre un miliard și jumătate de musulmani care trăiesc astăzi în lume, estimarea generală a radicaliştilor este 150 de milioane. Cei mai mulţi dintre ei nu sunt terorişti, dar când vorbim despre o celulă teroristă sau despre cei care chiar comit crimele este important că în jurul lor sunt mulţi oameni care îi susţin, de exemplu cei care fac logistica, adună bani, recrutează personal nou, dar aceştia fac deja parte din organizaţie. Dar cum rămâne cu cei care sunt sub-standard, care nu sunt membri Al-Qaida sau ai Statului Islamic, nici ai Hamas, dar care se bucură şi aplaudă atunci când suferă americanii sau israelienii? Ca să vă dau un exemplu, după 11 septembrie, mulţi palestinieni din estul Ierusalimului, Arafat era încă în viaţă atunci, dansau şi se bucurau, iar cei mai mulţi dintre ei nu aparţineau Al-Qaida, dar erau foarte fericiţi că cineva a atacat America, americanii s-au supărat şi au reacţionat, iar Arafat a dat ordin să înceteze cu bucuria. Deci sunt un fel de simpatizanţi tăcuţi, dar nu sunt cei care atacă. Acest lucru înseamnă că terorişii şi activiştii sunt înconjuraţi de cercuri largi de susţinători, iar în cazul Europei, mulţi musulmani nu fac parte dintre ei, dar unii vor spune, este bine că francezii au fost loviţi pentru că nu s-au purtat frumos cu noi, indiferent care sunt motivele, economice sau faptul că un copil musulman a fost respins de francezi, oricare ar fi motivele, există acest fenomen al susţinătorilor, pentru că mulţi dintre ei se simt alienaţi, nu se simt europeni, integraţi, iar acest lucru ne duce discuţia la integrarea multiculturală, pentru care UE foloseşte un slogan dramatic şi este o mare distanţă între slogan şi realitate şi întrebarea este ce nu funcţionează şi de ce a eşuat până acum, nu doar în ceea ce-i priveşte pe musulmani, ci şi pe ceilalţi. Sigur vă amintiţi că înainte de apariţia Statului Islamic erau foarte des revolte ale tinerilor musulmani frustraţi că nu îşi găseau de lucru şi nu se puteau integra. Dar de ce eşuează acest proces, ce se întâmplă? Nu sunt expert în şomajul din Franţa şi Marea Britanie, dar aş spune că vina este de ambele părţi. Pe de o parte, Europa nu a avut o politică serioasă de absorbţie a acestor emigranţi. Să îi aduci în ţară să facă treburile mai puţin plăcute este un lucru, să îi transformi în francezi sau britanici este altceva. Israel, de exemplu, de mulţi ani, are un minister care se ocupă de emigranţii care vin la noi. Nu funcţionează întotdeauna, dar măcar este o încercare să îi ajute să îşi găsească locul. Am reuşit cu emigranţii care vin din Rusia, avem emigranţi din Etiopia care sunt mai greu de integrat, pentru că diferenţele culturale sunt imense în acest caz. Iar acest lucru desigur creează multă tensiune şi un teren fertil pentru violenţe şi terorism, aşa cum aţi spus. Mai există şi ideologiile musulmane radicale, de a cuceri Europa, şi nu le-aş subestima. Dacă vă uitaţi la Al-Qaida sau orice website sunnit radical, puteţi vedea previziunile pe care le fac pentru Europa şi o să vedeţi că o treime din hartă este verde, după 50 ani se preconizează ca două treimi se vor înverzi şi, după 100 de ani, chiar şi SUA. Yusuf al-Qaradawi, unul dintre cei mai proeminenţi gânditori sunniţi, exilat din Egipt, este în Qatar acum şi are mulţi adepţi, iar el nu este nici Al-Qaida, nici Statul Islamic. Este unul dintre cei care a făcut fatwa pentru Hamas pentru a-i distruge pe israelieni. Are multă influenţă şi poate acţiona. Foarte simplu, gradual, prin metode paşnice, fără atacuri teroriste, prin ceea ce numim dialog, adică propagandă, prin centre educaţionale, websiteuri, trebuie să vedeţi asta pentru că este mult mai înfricoşător decât un atac terorist, pentru că un astfel de atac se poate întâmpla şi ştii ce măsuri să iei. Procedurile pe termen lung sunt mai greu de... adică vorbim despre ţări libere, poţi vorbi, poţi face educaţie, de ce nu, este ceva asupra căruia trebuie să fim atenţi.
Cristina Cileacu: Deci este un fel de viitor al terorismului?
Jonathan Fine: Nu aş vrea să fac nicio profeţie. Este o zicală ebraică, care spune că doar nebunii fac profeţii şi, când este vorba despre Orientul Mijlociu, aţi fost acolo, este greu să spui ce se va întâmpla săptămâna viitoare, când mă voi întoarce la Ierusalim, aşa că aş fi foarte atent. Cred că Europa se află în faţa unei provocări serioase din partea reţelelor teroriste, cu atacuri violente, şi de asemenea trebuie să se ocupe şi de chestiunea emigrării.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
