Dictatorul, Piramida și Michael Jackson
În episodul 1 am văzut ce monstruozități arhitectonice și ce dispută ridicolă între Nicolae Ceaușescu și Enver Hogea pe seama unui cântec patriotic leagă trecutul nostru comunist de cel al albanezilor. Distribuția istorică a coincidențelor este, însă, mult mai generoasă. Un alt punct de legătură ne trimite și în mlaștinile politice ale anilor 1990.
EPISODUL 2. Recviem pentru un joc piramidal
L’ombelico del mondo. Piaţa Skanderbeg, kilometrul zero al mândriei albaneze.
Sheshi Skenderbej înseamnă 40.000 de metri pătrați de marmură mătuită. La dreapta, mozaicul impresionant realist-socialist al Muzeului Național de Istorie – un dreptunghi brutalist clădit pe coloane și îngrijit de măturători precum un templu antic; niciun fir de păr nu găsești pe treptele care duc spre intrare, soarele se reflectă antiseptic. La stânga, în scârțâiturile molcome ale unui carusel, te întâmpină bătrâna moschee Et’hem Bei, construită în secolul XVIII, dar gărduită acum de un şantier. Lăcașul se află în proces de reabilitare, tâmplarii hăhăie pe schelele minaretului și, aproape într-un sincron regizat, întind cu drișca hălci de mortar pe zidăria netezită. Finanţator: Turcia. Schepsis: o componentă din politica neoimperialistă a lui Erdogan este să fie perceput ca un filantrop al islamului. Şi care să fie metoda cea mai eficientă de-a obţine capital simbolic de sultan, dacă nu prin sponsorizarea coeziunii religioase a fostelor paşalâcuri, sangiacuri şi raiale? În privinţa Albaniei, miza softpower este, însă, şi direct proporţională cu o vanitate rănită în trecut: această ţărişoară cât palma i-a provocat constant migrene Înaltei Porţi cu setea ei de independeţă. Iar pedepsirea a venit pe măsura răzvrătirii, căci albanezii s-au confruntat cu unele dintre cele mai draconice politici de deznaţionalizare practicate de otomani.
Te-ai aștepta ca într-o capitală majoritar musulmană, moscheea aceasta să capteze toate privirile prin grandoare. Nici vorbă. Monopolul în monumentalitate îl deține, în sticliri aurifere, catedrala ortodoxă, aflată la câteva străzi distanță. O abundeță eclectică pe schelet bizantin și prevăzută cu un dom de peste 32 de metri și cu o clopotniță înaltă de 46 de metri, păstrând însă, cu delicateţe ecumenică, câteva tușe de arhitectură islamică.
Dar centrul de greutate al zonei este statuia de bronz a lui Skanderbeg, eroul național al Albaniei. După ce Mircea cel Bătrân băgase spaima-n Baiazid la Rovine, otomanii aveau să încaseze încă un knockout, de data asta în glodul câmpiei Torvioll: lovitura de geniu a lui Skanderbeg îl punea pe fugă pe hârşitul Ali Paşa, cucerind audienţele epocii.
Aşadar, pe un soclu din piatră de stâncă, un Skanderbeg pe steroizi, sculptat în filigran, semeţindu-şi celebrul coif împodobit cu țeasta unui țap auriu, stă călare cu sabia scoasă pe un cal mlădios, numai fibră şi abnegaţie.
Mă uitam cu mâna pusă streaşină deasupra ochilor, dar nu la măreţia lui Skanderbeg şi nici la azurul cerului, acel cer orbitor de limpede al regiunilor secetoase. Îmi atrăseseră atenţia doi copilaşi iuţi care se cocoţaseră pe soclu şi se prăpădeau de râs. Sub privirea încruntată a marelui conducător de oşti, ridicaţi pe vârfuri ca să aibă mai multă precizie, cei doi fraţi trimiteau pe rând, cu buzele ţuguiate, ghiulele de scuipat spre tatăl lor. În timp ce, de jos, ferindu-se de flegme, urletul patern îi ameninţa să coboare, arătându-le pumnul. Pe scurt, istoria se ciocnea cu Bulă.
Odinioară, până să apară aceşti copii hiperactivi pe Terra, aici se afla adevărata vedetă: Stăpânul Tuturor Vieților, o statuie uriașă a lui Enver Hogea. Pe locul statuii, un muzicant ambulant interpreta acum, la o zurna (surlă), o bucată de folclor ideală ca prolog pentru o filă din trecutul recent.
În ’91, în gaze lacrimogene, mulțimile furioase s-au chinuit vreo oră să dărâme Goliatul celui care-i ținuse într-o cușcă vreme de atâtea decenii. În haosul iscat, multe persoane au fost rănite de schijele de piatră care au sărit din statuie la contactul cu solul. Alții, animați de impulsul colecționarului, se târau în patru labe și-și umpleau buzunarele cu bucățile împrăștiate pe asfalt, pe post de suvenir. Iar ca alegoria să fie completă, după prăbușirea statuii pe postament au rămas doar semnele dispariției: două găuri de forma tălpilor. Ca și cum tovarăşul Enver fusese spulberat de legendarul laser inexistent al Geniului din Carpați. Cum, aţi uitat de tunul Star Trek cu rază pshidelică de 20.000 de grade Celsius pe care Nicolae al nostru din Scorniceşti l-a folosit în ’68 ca să topească tancurile sovietice?
Apropo de copii, îmi stagnează în minte o înregistrare tulburătoare legată de statuia lui Hogea, realizată în 1990. Play: o mamă își suie băiețelul pe soclu și-i ordonă să sărute pantoful dictatorului. Băiețelul execută ordinul cu o graţie aproape lugubră.
Timp în care, în România, se semnau actele valului de adopţii din 1992, când Aeroportul Otopeni avea să răsune de plânsetele bebeluşilor aduşi în cărucioare şi paporniţe pentru a fi predaţi, ca nişte serviete, noilor părinţi. 5.000 de dolari copilul. Cum suna şlagărul acela cântat de Mircea Dinescu şi Caramitru în studoiul TVR? Am învins! Victorie!?
O altă notă de subsol din monografia nescrisă a Piramidei, abundentă în fotoreportaje memorabile, a fost în 2011. Pe 21 ianuarie în acel an, mai multe mașini ardeau ca niște torțe de jur împrejurul inelului de trepte pe care se ridică fundația Piramidei. De data asta, însă, albanezii ieșeau în stradă nu pentru a vandaliza „casa de păpuși” a lui Enver Hogea, ci pentru a se pune scut în fața clădirii. În 2010, guvernanții luaseră decizia de-a dărâma Piramida pentru a face loc unei clădiri noi a parlamentului, proiect prin care voiau să marcheze împlinirea a o sută de ani de independență. Lumea nu a fost de acord și ceea ce începuse ca un protest anti-corupție, avea să se transforme într-o pledoarie pentru rănile trecutului. O mare de oameni a format un lanț în jurul Piramidei. În mijlocul lor, Piramida semăna cu o zeitate animistă. Printre cei ieșiți în stradă se numărau și foști deținuți politici ai dictaturii lui Hogea, care spuneau că oricât de întunecată ar fi istoria, locurile care păstrează vie memoria unei națiuni nu trebuie anihilate.
Una dintre emblematicele jachete din piele ale lui Michael Jackson a fost vândută la licitație
Povestea refugiaților afgani uitați în Albania
Ultimul râu sălbatic
Bombă demografică în Balcani: populațiile sunt decimate de migrație
Albania: Drumul drogurilor prin munți
Demonstrație uriașă la Madrid
O mașină a luat foc pe A1
Burduja s-a înscris oficial în cursa pentru Primăria Capitalei
Burduja și-a depus candidatura la Primăria Capitalei
Acum?
Acum e liniște, o linişte soporifică.
Piramida își doarme somnul de fosilă în duhori de igrasie, tatuată de grafitti-uri și cu intrările sigilate în sârme și placaje sparte. Gunoaiele colcăie pe lângă praguri mişcate gentil de curenţi și se rotesc în mici vârtejuri. Ocazional, adolescenții se mai cațără pe transversale până sus ca să fumeze câte-un joint la lăsarea serii. Când apar liliecii în survol deasupra ei, Piramida asta are ceva de mașina timpului, de vis orfic, parcă ți-e teamă să te strecori în ea, cine știe pe unde vei ajunge. Dar odată la ceva vreme, lacătele se deschid, lanțurile ies din urechile încuietorilor, ușa se dă de perete și într-o aripă a ei au loc concerte de rock și muzică experimentală.
În acele nopți, Piramida se preschimbă în Club Mumja.
În a ziua a treia de concediu, am plecat din Durres spre Saranda. Până la autogara din Prepa a trebuit să iau un taxi. Mai exact, un „taxi”. Fiindcă şoferul nu era taximetrist cu acte-n regulă, ci la fel ca mulţi alţi albanezi, cum prindea o zi liberă, făcea taximetrie incognito - ducea turiştii de ici, colo. De meserie era pompier, după vreo 15 ani tăbăciţi în serviciul poliţiei. Maşina (bineînţeles, Mercedes) vâjâia pe un drum industrial. Când a auzit că sunt român, şi-a dat o palmă peste frunte şi a concluzionat într-o engleză aproximativă, strângând de volan, cu un ţţţţţţţ fără scăpare:
— Mi-e milă de noi. Avem numai poveşti despre corupţie.
Mă uitam pe geam cu ochii mijiţi în dimineaţa însorită, albă, aprobându-l maşinal din cap: cu ghemotoace de lână ieșind din ea, dintre maldărele unui container atârna peste margine o plapumă. Exact ca cea din buncărul Enver Hogea. Aruncată acolo ca un fel de concluzie, ca un semn al exclamării.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News