România plătește energie scumpă din două motive care se hrănesc unul pe altul. Primul: nu producem suficient, deși avem proiecte începute mai mult decât suficiente, dar construcția lor durează ani buni. Al doilea: suntem slab conectați la piața central și vest-europeană, așa că exact atunci când producția internă nu ajunge și avem nevoie de import, prețul nostru se rupe de al vecinilor mai ieftini. Iar factura o plătesc gospodăriile și companiile din România.
Să fim exacți, pentru că nuanța contează. Nu suntem izolați, suntem prost legați spre piața ieftină din Vest. România e conectată la Vest în principal prin Ungaria, iar proiectele pe care le urmărim vizează o legătură mai bună, mai departe spre Austria, către energia mai accesibilă din țări ca Franța sau Danemarca. Suntem sub ținta europeană de interconectare, prinși într-o regiune subconectată la vestul continentului, și de aceea prețul nostru se decuplează în sus tocmai când producția internă nu ajunge.
Iar cauza de fond e evidentă. Nu ne lipsesc banii. Nu ne lipsește tehnologia. Ne lipsește viteza administrativă. Și, să fim corecți, nu e o boală românească: toată Europa se mișcă încet, de la autorizații la șantier.
Cifrele din dosarul pe care l-am votat la finalul începutul acestei luni în Comisia pentru Industrie, Cercetare și Energie (ITRE) a Parlamentului European sunt fără drept de apel. În UE, o linie de transport a energiei electrice se construiește, în medie, în circa zece ani, iar din acest interval mai mult de jumătate înseamnă doar obținerea autorizațiilor. Un proiect de energie regenerabilă poate aștepta până la nouă ani, în funcție de stat și de tehnologie. O capacitate de stocare, între unu și șapte ani. Cu alte cuvinte, Europa a decis să se decarbonizeze și să se reindustrializeze, dar și-a lăsat propriile proceduri să lucreze împotriva propriilor obiective.
Directiva privind accelerarea procedurilor de autorizare, parte din Pachetul privind rețelele europene, atacă exact acest blocaj. Termene maxime clare și mai scurte pentru emiterea autorizațiilor. Digitalizarea completă a procedurii, printr-un portal digital național unic, prin care documentația se depune într-un singur loc, nu la zece ghișee diferite. Aprobare tacită acolo unde autoritatea nu răspunde în termen, cu excepția deciziilor de mediu. Extinderea prezumției de interes public major pentru rețele, regenerabile și stocare, dincolo de considerentele strict de mediu, astfel încât proiectele să nu mai fie blocate ani la rând pe obiecții colaterale. Și, poate cel mai important pentru noi, reguli care obligă statele să prioritizeze transparent cererile de racordare și să curețe cozile speculative, acele rezervări de capacitate pentru proiecte care nu se fac niciodată, dar care blochează proiectele reale.
Mă opresc o clipă asupra interesului public major, pentru că aici România nu are de învățat, ci de predat. În octombrie 2022, în plină criză de energie provocată de războiul din Ucraina, CSAT a declarat finalizarea hidrocentralelor neterminate prioritate pentru reziliența energetică a țării, iar Guvernul, prin ordonanța promovată de Ministerul Energiei pe care îl conduceam, le-a scos din blocajul în care stăteau de decenii, pe exact această logică: interes public major, proceduri accelerate. Ce a făcut România în 2022, sub presiunea crizei, Europa pune abia acum în directivă, pentru toate statele membre. Instrumentul care a deblocat hidrocentralele noastre devine regulă europeană. De data asta nu am transpus noi ce a decis Bruxelles-ul. A validat Bruxelles-ul ce am decis noi.
Ce înseamnă directiva concret pentru România? Înseamnă că hidrocentralele nefinalizate, unele blocate de ani buni pe motive care nu au legătură cu mediul, capătă un cadru care le poate debloca, iar stocarea prin pompaj primește un termen ferm de autorizare. Înseamnă că prosumatorul și micul producător care astăzi așteaptă luni de zile un răspuns la racordare intră sub praguri simplificate și sub reguli previzibile, pragul fără autorizație urcând la 200 kW pentru instalațiile mici de solar și stocare. Înseamnă modernizarea rețelelor de transport și distribuție fără reluarea unor evaluări deja făcute. Înseamnă infrastructură de reîncărcare instalată rapid, fără autorizație administrativă până la 1 MW pe structuri existente, precum benzinării sau parcări. Și înseamnă un stat care, în sfârșit, nu se mai ascunde în spatele propriei birocrații.
Am lucrat la acest pachet în calitate de raportor din umbră al Grupului PPE, iar linia pe care am urmărit-o a fost simplă și constantă: proceduri simplificate, birocrație redusă, investiții accelerate. Am insistat pe termene mai scurte, pe digitalizare reală și pe reguli clare, transparente și previzibile pentru dezvoltatori, pentru că fără ele nu există extindere la timp a rețelelor, iar fără rețele nu există nici piață unică a energiei, nici prețuri corecte pentru consumatorul român.
Aici e și miza politică pe care nu o ocolesc. România nu duce lipsă de proiecte demarate, ci de proiecte terminate. Neptun Deep, retehnologizarea reactorului 1 de la Cernavodă, unitățile 3 și 4, reactoarele modulare de la Doicești, deblocarea hidrocentralelor, capacitățile noi pe gaz, regenerabile și stocaj: toate aceste proiecte au fost demarate în perioada în care am condus Ministerul Energiei. Problema nu e că nu am pornit la drum. Problema e cât durează drumul. Iar exact asta rezolvă directiva pe care am votat-o. Se putea și altfel: să nu demarez nimic și să pasez problema mai departe, cum s-a întâmplat prea des înaintea mea. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi arătat România de astăzi în acel scenariu.
În perioada în care am fost ministru, România a luat decizii care ne-au repus pe harta energetică serioasă a regiunii. Acum, la Bruxelles, sarcina pe care mi-am asumat-o e să ne asigurăm că regulile europene lucrează pentru aceste decizii, nu împotriva lor.
Ce urmează? Aici avem o veste bună despre cum arată Europa când se grăbește. Consiliul și-a adoptat deja poziția, iar Parlamentul a decis ca mandatul comisiei să meargă direct în negocierile cu Consiliul și Comisia, fără o etapă suplimentară de vot în plen, tocmai pentru a câștiga luni prețioase. O directivă despre accelerare, negociată în procedură accelerată. După acordul final din triloguri urmează votul asupra formei finale, publicarea în Jurnalul Oficial și transpunerea de către statele membre, cu un termen scurtat tocmai pentru ca efectele să se vadă mai devreme.
Iar directiva de autorizare nu închide singură pachetul. A doua piesă legislativă, revizuirea Regulamentului TEN-E, cadrul european pentru infrastructura energetică transfrontalieră, de la interconectori la rețelele offshore, se negociază acum în Parlament: Consiliul și-a adoptat deja poziția la finalul lunii iunie, iar Parlamentul urmează să și-o definitiveze în perioada următoare. Sunt raportor din umbră al Grupului PPE și pe acest dosar. Miza pentru România e directă: prin acest regulament se decide care proiecte transfrontaliere devin proiecte de interes comun european, cu acces la finanțare și la proceduri prioritare. Adică exact liniile care ne pot lega mai bine de piața ieftină din Vest, cele cu care am deschis acest text.
Avem banii. Avem tehnologia. Ne-a lipsit viteza. După adoptarea finală a Pachetului privind rețelele europene, vom avea și viteză.
