Ce reacție ați avea dacă v-aș spune că Legea învățământului superior, proaspăt scoasă din cuptoarele „României educate” nu garantează accesul la facultate al tinerilor cu dizabilități? Ați spune că nu are cum, nu-i așa? Clădiri accesibile (cu rampe, lifturi), cursuri accesibile, profesori de sprijin, prioritate la burse sociale sau cazare corespunzătoare - ați spune că sunt cerințe minimale ale unei democrații? Ei bine, în România legea nu face decât să oglindească o realitate crudă cu care se confruntă zi de zi, an de an, tinerii cu dizabilități care vor să fie sau sunt studenți.
România este pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la numărul de studenți cu dizabilități. Doar 7% din studenții români declară că au o dizabilitate, afecțiune cronică sau alte limitări de natură funcțională, în timp ce media europeană este de peste 20%. Puțini elevi cu dizabilități ajung la facultate. Pe de o parte, foarte mulți nu susțin sau nu iau bacalaureatul. Pe de altă parte, aceia puțini care ajung la acest prag, se împiedică de lipsa de accesibilitate a universităților. Mai mult de jumătate dintre universități nu au politici adaptate și doar 3% dintre locurile de cazare sunt potrivite nevoilor studenților cu dizabilități, în timp ce 2 din 3 universități nu au locuri rezervate pentru persoanele cu dizabilități. 75% dintre clădiri nu au rampă corespunzătoare sau nu au deloc, 80% dintre clădiri nu au toalete adaptate, 82% dintre biblioteci, 92% dintre sălile de curs nu sunt adaptate. 5 din 6 universități nu au locuri rezervate pentru tinerii cu dizabilități. Acestea sunt datele folosite la fundamentarea noi Strategii pentru persoanele cu dizabilități. Și atunci, despre ce incluziune am putea vorbi? Nu e de mirare că studenții cu dizabilități aproape că nu există.
Dincolo de cifre se ascund experiențele umilitoare prin care trec acești tineri care au îndrăznit să spere că este loc și pentru ei în facultățile românești. Am stat de vorbă în cadrul unei consultări mai largi cu mai mulți tineri cu dizabilități. Unii dintre ei mi-au spus că vor să studieze și s-au lovit de bariere. Alții mi-au povestit cât de greu le-a fost, ca studenți cu dizabilități, să termine o facultate - și au terminat-o, în ciuda tuturor piedicilor și lipsei de empatie cu care s-au confruntat. O tânără nevăzătoare mi-a spus cât de greu i-a fost în facultate - de la semnarea pe o listă de prezență, la lipsa unui profesor de sprijin și a materialelor de curs adaptate, până la a ști unde se află toaleta. Un alt tânăr, cu dizabilitate motorie, mi-a spus că laboratoarele erau doar la etaj, iar de la atât de mult urcat pe scări a ajuns să nu mai poată merge deloc. Tinerii cu implant cohlear sau proteze auditive disting foarte greu sunetele într-o aulă, iar dacă stau în spatele sălii nu înțeleg nimic, însă nu au acces la cursuri online. Unii dintre acești tineri au reușit. Însă toți copiii cu dizabilități care au reușit, au făcut-o pentru că părinții lor au depus eforturi colosale și i-au ajutat.
Îmi doresc ca România să nu mai condamne la neputință tinerii care au o dizabilitate, spunându-le mereu că nu pot. Îmi doresc să avem mai mulți specialiști care să se asigure că drepturile persoanelor cu dizabilități sunt respectate, începând cu dreptul la educație. Dacă nu scriem și adoptăm o lege care să fie suficient de clară, mulți tineri vor rămâne în continuare la marginea societății, invizibili, deși ar fi putut să se bucure de o viață de cetățean activ dacă s-ar fi născut în altă țară.
M-am consultat cu persoane cu dizabilități și cu asociații care luptă pentru drepturile acestora. În urma consultării, am creionat o propunere legislativă pentru că îmi doresc să fie clar cum va fi garantat accesul în universități. Legea acum este mult prea vagă pentru a fi aplicată așa cum trebuie. Am intrat într-un an super-electoral, în care atenția va fi dispersată, dar aș vrea să nu fie (încă) un an pierdut pentru tinerii cu dizabilități. Vreau să ne uităm spre acești copii și să ne asigurăm că legea include toate mecanismele pentru ca dreptul lor la educație să fie garantat.
