Ca părinte, în contextul crizei Sars-CoV-2, nu am cum să nu mă întreb: facem oare tot ce este posibil pentru copiii noștri? O întrebare legitimă, în condițiile în care valul patru al pandemiei afectează tot mai mulți copii.
Ca mamă a doi minori, am grijă ca fiii mei să fie în siguranță: masca, dezinfectantul, distanțiere socială și de la capăt în fiecare zi! Orice pentru a-i proteja. Dar, când văd statisticile recente, încep să cred că nu este de ajuns.
Pe 16 octombrie 2021 venea pe lume primul copil din România deja infectat cu Covid-19.
A fost una dintre particularitățile valului patru despre care medicii avertizaseră. În prezent, situația din spitale din București este cruntă: cel mai mic copil internat la ATI are 15 zile. La Spitalul Grigore Alexandrescu sunt, în acest moment, internați 27 de copii – absolut toți provin din familii nevaccinate.
Veștile rele nu se opresc aici: în 80-90% din cazuri, copiii pot dezvolta afecțiuni pulmonare. Perspectivele pentru minorii supraponderali sunt și mai sumbre: au cel mai mare risc de a dezvolta forme grave ale bolii.
Creșterea incidenței formelor grave de Covid-19 în rândul copiilor din România este, la acest moment, o certitudine. Și nu este un mister că rata scăzută de vaccinare are o mare contribuție la acest fenomen. Acum, imunitatea de turmă rămâne o utopie îndepărtată. Până la realizarea ei, multe familii riscă să își plângă copiii îngropați. Cu atât mai mult cu cât grupa de vârstă zero-12 ani nu pot fi, legal, vaccinați.
Agenția Europeană pentru Medicamente discută posibilitatea vaccinării copiilor sub 12 ani. Așteptăm, dar combaterea pandemiei în rândul copiilor nu se rezolvă așteptând, ci folosind toate instrumentele pe care le avem acum la dispoziție pentru a le asigura siguranța.
Responsabilitatea rămâne așadar la părinți, la societate, la instituțiile statului… De aceea, este de neînțeles refuzul unor părinți de a se vaccina, deși știu că își vulnerabilizează astfel proprii copii.
Nimeni nu poate nega libertatea cetățenilor de a alege să se vaccineze sau nu. La fel cum nimeni nu ar trebui să nege faptul că singura soluție pentru a trece cu bine de pandemie este vaccinul. Statistica din statele cu rata crescută de vaccinare o arată: mai puține noi cazuri, mai puține decese, mai puțini copii la ATI.
Plecând de la aceste premise, unde începe responsabilitatea parentală față de sănătatea copilului și unde se sfârșește ea? Și cum își liniștește conștiința părintele care acceptă cu ochii închiși ineficiența vaccinurilor clamată pe bloguri obscure, deși finalul unei asemenea atitudini este la cimitir?
Când vaccinarea face diferența între viață și moarte, mai ales în cazul copiilor, trebuie pusă presiune pe părinți pentru a-i convinge să se vaccineze?
Și revin și întreb: responsabilitatea părintească nu ar fi trebuit să determine încă de la bun început părinții să se vaccineze?
