Sari la conținut

Ciro, lumânarea de pe tort

Ce tăios a fost contraatacul celor de la Viktoria, ca un cuţit de măcelărie pe care-l folosea de mult Horvath, pe când practica această meserie, înainte de-a deveni pur şi simplu fotbalist.” „Am vrea ca secundele care trec acum în defavoarea Stelei, printr-un efect de ghilotină, să se dilate.” „Cei din Feroe nu mai sunt novicii de-acum câţiva ani şi, ca un argument în favoarea acestei afirmaţii, Gibraltarul a egalat în Scoţia.” „Ne apropiem de sfârşitul meciului şi Miroslav Klose îşi adună ultimele resurse energetice.” „O petardă a explodat în mâinile unui suporter al Stelei şi a avut mari, mari probleme.” „Dacă finalitatea este bună, se atenuează controversa şi contradicţia discuţiei.” „Acum nemţii încep să vină în valuri peste noi, dar Kluge îşi dă seama că e singur şi se retrage.”

Enunţurile de mai sus sunt comicării ale comentatorilor de fotbal de la Digi Sport. Am vorbit despre ele la timpul cuvenit, ba chiar le-am făcut loc şi în câteva culegeri de năstruşnicii publicate cu ani în urmă. Prin urmare, nu se poate spune că am fost indulgent cu cei alături de care apar, destul de des, în studiouri. Pe de altă parte, greşelile sunt, până la un punct, de înţeles şi de neevitat. Pe lângă asta, Digi Sport are totuşi câţiva comentatori foarte buni, care nu prea servesc surprize neplăcute. Faptul că aleg să scriu astăzi despre un post concurent nu are nimic ascuns, nedemn sau defăimător. Nu-mi propun să torpilez concurenţa, nici să livrez materie primă pentru proverbul cu paiul şi cu bârna. Nu, intenţia e cu totul alta şi se leagă de sublinierea apăsată a unei idei.

Iat-o: comentariul sportiv e o îndeletnicire destul de complicată. E nevoie de corelarea câtorva calităţi pentru ca o relatare de meci să convingă, să nu plictisească şi să nu irite. În afară de competenţă şi de bună-credinţă, comentatorului îi trebuie o voce bine timbrată, un ritm susţinut al relatării, fără ca asta să însemne deraierea în frenezie decerebrată, şi o atenţie fără fisuri. Nu oricine poate obţine coordonarea optimă între ceea ce vede, ceea ce spune şi felul în care o spune. Apar, inevitabil, erori. Unele grave, altele aproape simpatice. Apare uneori o discrepanţă între ritmul evenimentului şi ritmul comentariului. Şi apar diferenţe destul de mari între ceea ce vede telespectatorul pe ecran şi ceea ce i se sugerează c-ar vedea. Abia aici avem o problemă. În aceste cazuri, cel care se ocupă cu sugestionarea publicului este chiar comentatorul. El iese din pielea celui care însoţeşte un eveniment cu vocea şi devine agent de promovare. Ceea ce înseamnă că nu mai avem de-a face cu simple erori, scuzabile şi de multe ori pasabile, ci cu o intenţie vinovată. Felul de a gândi al comentatorului este, aici, următorul: „Avem un meci decent, nu mai mult. Însă fiindcă îl transmite postul nostru, el trebuie vopsit în culorile epopeicului.” Pentru o asemenea iniţiativă se dă cep butoiului cu elogii, din care curge un şuvoi de formulări fără acoperire în realitate. Comentatorul se îmbolnăveşte de metaforită galopantă şi pierde frâiele relatării. Meciul iese din logica simplă a unei întreceri între două echipe şi devine cruciadă, expediţie cu irizări mitologice, poem epic. Nu mai avem sub ochi fotbalişti, ci eroi de poveste. Personaje fabuloase, fixate pe şinele unui destin transgalactic.

Aşa s-a întâmplat joi seară, când postul de televiziune Look Plus a transmis turul sfertului de finală Lazio-F.C. Salzburg, în comentariul lui Vlad Măcicăşan. Ca moderator al unor emisiuni cu tematică sportivă, Vlad Măcicăşan e un om rezonabil. Numai că asta nu-l califică automat pentru postura de comentator în priză directă, aşa cum s-a putut constata cu două zile în urmă. E, în primul rând, o chestiune de voce. De exersare a ei pentru un comentariu de meci. De impostaţie, dacă termenul nu e prea preţios.

În al doilea rând, vocea trebuie să poată susţine conţinutul euforic al comentariului. Ce s-a auzit joi seară de la microfon nu s-a armonizat nici cu meciul, nici cu substanţa frazelor rostite. Vlad Măcicăşan a părut să aibă un glas ofilit, de convalescent care se teme să nu-i revină boala sau de ţârcovnic speriat la gândul că n-ar putea să asigure buna rânduială a bisericii. Nimic din flacăra (justificată sau nu a) cuvintelor gândite nu s-a transmis spre cuvintele rostite. Ascultându-l pe comentator, aveai de multe ori impresia că înoată contra curentului în apele unui fluviu cunoscut pentru fauna nu tocmai prietenoasă.

Însă asta este doar una dintre hibe. A doua este – iar aici vorbim de o boală profesională a breslei – alunecarea în clişeu. Pentru multă lume, Salzburg este, ca principală referinţă, oraşul în care s-a născut Mozart. Informaţia e reală, însă Salzburg nu este oraşul care l-a dat lumii doar pe Mozart, aşa cum pare să creadă comentatorul meciului de joi. Tot la Salzburg s-au născut, printre alţii, Herbert von Karajan, Georg Trakl, Johann Michael Haydn (fratele lui Joseph), Christian Doppler, Roland Ratzenberger sau Regele Otto al Greciei. Dacă vrei să eviţi formulele bătătorite, fie aminteşti şi de două-trei dintre celelalte personalităţi în comentariu, fie – preferabil – vorbeşti pur şi simplu despre Salzburg, nu despre „oraşul lui Mozart”. Ei bine, nu. Vlad Măcicăşan pare convins că Lazio nu joacă împotriva lui F.C. Salzburg, ci împotriva unei alianţe de simfonii, concerte, serenade, cantate, oratorii, triouri şi cvartete. Iar metaforita despre care scriam mai devreme îl împinge să exclame, după ce F.C. Salzburg marchează al doilea gol printr-un japonez abia trimis intrat pe teren: „Ce schimbare, introducerea lui Minamino! Ca o simfonie a lui Mozart!” Totuşi, nu e cam mult?

Nu, deloc, răspunde comentatorul, dedulcit la enunţuri contrariante. Câteva minute mai târziu, când Ciro Immobile înscrie a patra oară pentru Lazio, Vlad Măcicăşan îşi aminteşte că e ziua antrenorului roman şi conchide: „Ciro e lumânarea de pe tortul lui Simone Inzaghi”. O formulă căreia i-ar sta bine ca bomboană pe coliva comentariului. Un comentariu – şi cu asta ajungem la a treia hibă – construit pe calapodul hiperbolizării despletite. Al exagerării fără cumpănă. Al unui superlativism capabil să înfăţişeze o fază obişnuită drept o formă de cochetare cu spaţiul interplanetar. Rafale de elogii au ţâşnit dinspre microfon spre teren timp de nouăzeci de minute, anume pentru a li se vârî în cap telespectatorilor că, prin grija postului Look Plus, asistă la ceva nemaivăzut pe lume. Cine e curios poate să caute înregistrarea meciului şi să numere de câte ori s-au pronunţat cuvintele „fabulos”, „magic”, „excepţional” şi, de bună seamă, „incredibil” în împrejurări care nu justificau prin nimic folosirea lor. Dacă adăugăm confuziile de jucători, impreciziile tehnice şi unele rostiri scrântite („E greu să fii Cristiano Ronaldo”, oftează înţelept Vlad Măcicăşan la un moment dat), avem tabloul unei prestaţii care, dorindu-se efervescentă, a sfârşit în caraghioslâc.