Revoluţia lui Ion Iliescu. Loviturile din 1989 şi 2017

Data publicării:
ion-iliescu

“Pentru ce? …" Două cuvinte, atât! Iată cât de zgârcită este conştiinţa fostului preşedinte Ion Iliescu când vine vorba de morţii Revoluţiei, cât de durabil se dovedeşte a fi oţelul stalinist din care îi e forjat spiritul şi, până la urmă, cât de simptomatice pot fi doar două cuvinte în raport cu activitatea politică de o viaţă a unui om. 

170116_ILIESCU_PG_03_INQUAM_Octav_Ganea
Foto: InquamPhotos/Octav Ganea

Când Iliescu a aruncat cu întrebarea de mai sus după urmaşii victimelor din decembrie 1989 era primăvară, fusese întrebat dacă se simte vinovat pentru cei care au murit în timpul evenimentelor, fusese audiat de procurori şi avea statut de martor în dosarul Revoluţiei. 

Între timp s-a instalat iarna. Iar iarna a adus, pe lângă diverse zvonuri privind o presupusă înrăutăţire a stării de sănătate a lui Ion Iliescu, şi un set interesant de concluzii, prezentat luni de procurorii militari.

Formulările sunt categorice, acoperă o plajă largă de întrebări care s-au încăpăţânat să supravieţuiască ultimilor 28 de ani, şi, esenţial de luat în seamă, vorbim aici de un document oficial al statului român.

Un document pornind de la care poate că o fi încă prematur să facem predicţii luând ca reper litera, dar nu şi dacă-i avem în vedere spiritul, căci reiese limpede că procurorii militari s-au apropiat dramatic de vârful piramidei decizionale din zilele lui decembrie 1989, inclusiv de faraonul acelor vremuri, Ion Iliescu.

Potrivit anchetatorilor, "a fost realizată o succesiune clară a evenimentelor politico-militare existente în după-amiaza și seara zilei de 21 decembrie 1989" şi "a fost conturată succesiunea evenimentelor deosebit de importante din noaptea de 21/22 decembrie 1989".

E important de reţinut faptul că aceste două dimensiuni practic configurează exhaustiv cadrul temporal relevant pentru nucleul a ceea ce numim "decembrie 1989". La fel de importantă e şi coroborarea lor cu alte două constatări ale procurorilor care nu lasă loc de echivoc: că "nu a existat vid de putere" şi că comandamentului politico-militar care a preluat frâiele după fuga lui Ceauşescu a preluat de fapt "puterea totală în România".

Spre edificare, voi selecta mai jos câteva paragrafe-cheie din concluziile parchetului:

*A fost stabilită componența comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga președintelui în exercițiu, puterea totală în România. (...)  în decembrie 1989 nu a existat vid de putere. În această etapă a anchetei, este posibilă o mai bună stabilire a conduitei membrilor noii puteri politico-militare și acțiunile de legitimare a acesteia pe plan intern și international.

*S-a realizat edificarea parțială referitoare la declanșarea și executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989. Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite.

*Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecințe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații, astfel fiind instaurată la nivel național binecunoscuta psihoză teroristă.

*De asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecințe deosebit de grave.

*Au fost realizate progrese notabile pentru înțelegerea fenomenului diversionist (unic în istoria României prin complexitate și anvergură) atât sub aspectul mecanismelor concrete de acțiune cât și din perspectiva persoanelor ce au dirijat acest fenomenEste de așteptat ca viitoarele cercetări să aducă lămuriri privind autorii diversiunii și eventualele complicități în realizarea acesteia.

*Probele administrate au permis o bună edificare cu privire la solicitarea de ajutor militar străin (sovietic) și consecințele grave ale unei astfel de solicitări pentru structurile militare interne și populația civilă. Această realitate este necesar a fi coroborată cu situația militară alarmantă care a existat de-a lungul întregii frontiere de stat a României în luna decembrie 1989.

*Au fost clarificate circumstanțele și împrejurările privind pregătirea judecării în regim de urgență a fostului președinte și a soției acestuia, judecarea propriu-zisă, motivațiile reale care au stat la baza acestei acțiuni și, mai apoi, executarea soților Ceaușescu.

*Nu în ultimul rând, este important de precizat faptul că, după anul 1989, probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluția, au fost distruse sau alterate, ceea ce face dificilă stabilirea, cu claritate, a unui raport de cauzalitate între anumite conduite, acțiuni sau inacțiuni și consecințele deosebit de grave ale evenimentelor din decembrie 1989.

Iliescu a fost permanent în centrul "structurilor" politice formate în acele zile, a fost în miezul procesului de luare a deciziilor, avea conexiuni adânci în structurile politice "vechi" (dovadă inclusiv previziunile CIA din anii '80 despre posibilul său parcurs) şi, fără dubiu, avea tentacule în sfera aparatului militar.

Nu în ultimul rând, Ion Iliescu a fost într-un contact consistent cu puterea străină opresoare, numită URSS, şi, fapt reliefat inclusiv de documente sensibile, precum unul găsit în arhiva Ministerului polonez de Externe, nu a ezitat să cheme trupe sovietice pe teritoriul României. Detalii AICI

Nu întâmplător, probabil, procurorii militari anunţă acum că "probele administrate au permis o bună edificare cu privire la solicitarea de ajutor militar străin (sovietic) și consecințele grave ale unei astfel de solicitări pentru structurile militare interne și populația civil". 

Dacă privim lucrurile din perspectiva rolului jucat de Ion Iliescu şi cercul restrâns de mercenari ai puterii cu care a colaborat în zilele acelea, punerea problemei în termenii de mai sus are meritul de a închide definitiv cercul.  

De acest moment al vieţii lui, de umbrele acelui decembrie 1989, fostul preşedinte a fugit timp de aproape trei decenii, iar pentru o bună bucată din acest interval nu a avut pentru ce să îşi facă griji. Zece ani a fost preşedinte ţării, perioadă în care subordonarea justiţiei a fost prioritatea No. 1 a Palatului Cotroceni.

N-a avut motive de insomnie nici în mandatul lui Emil Constantinescu şi al CDR, copleşiţi de problemele economice extrem de grave, lăsate moştenire de fosta guvernare. Apoi, neînţelegerile dintre partidele arcului guvernamental din perioada 1996-2000, lipsa de experienţă a politicienilor care le populau, ori complicitatea unora dintre ei cu exponenţii vechiului regim, ca şi lipsa reformelor în serviciile de informaţii au lucrat în favoarea sa. 

Însă un om cu experienţa lui Ion Iliescu ştia că decontul, oricât de masiv întârziat prin recurgerea la varii manevre, va veni la un moment dat. Aşa că s-a pregătit din timp pentru zilele negre în care istoria va începe să se răzbune, iar slăbiciunile fizice şi intelectuale, date de avansarea în vârstă, nu-i vor mai permite să dea cu pumnul în "burgheji" cum dădea odată.

Metoda a fost relativ simplă: a construit un partid pe veci nereformabil şi mereu în avangarda bătăliei cu valorile occidentale, departe de care încercase încă din primele momente să ţină România ieşită din ceauşism; totodată, şi-a cultivat cu dibăcie oameni care să-i poată fi de ajutor într-un viitor oarecare.

Dacă ne uităm la PSD, bănuiesc că lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Aproape un sfert de secol, această bombă cu ceas plasată în inima veţii politice româneşti l-a ţinut pe părintele fondator departe de orice necaz derivat din rolul jucat în decembrie 1989.

Iar dacă ne uităm la oameni, vom găsi câţiva care i-au rămas credincioşi şi care continuă neobosiţi lupta fostului preşedinte şi cu americanii, şi cu justiţia.

Trei dintre ei au dobândit o notorietatea sulfuroasă - Dumitru Iliescu, făcut general, şef al SPP şi consilier prezidenţial; Şerban Nicolae, propulsat parlamentar, ajuns chiar şi el consilier la Cotroceni; Valer Dorneanu, catapultat parlamentar, şef în instituţia Avocatului Poporului pe domenii sensibile precum armata şi justiţia, în fine şi cel mai important, transformat în preşedinte al Curţii Constituţionale în cea mai delicată perioadă pentru Ion Iliescu, dar şi pentru demolatorii statului de drept, care au crescut la umbra lui şi care i s-au aliat în bătălia de pe urmă, unii din convingere, alţii pentru a-şi salva propria piele. 

De când avalanşa dosarelor Mineriadei şi Revoluţiei a început să se restogolească tot mai ameninţător spre Ion Iliescu, cei trei au devenit tot mai activi în spaţiul public. Fie "informal", prin inundarea spaţiului public cu tot felul de fumigene despre justiţie, americani, UE, etc. - cazul Dumitru Iliescu, fie instituţional, prin aportul consecvent la remodelarea sistemului de justiţie - cazurile Şerban Nicolae şi Valer Dorneanu.

Cum în 2017 dosarele care-i dau fiori fostului preşedinte au început să atingă punctul culminant, pare că şi cei trei fideli servitori ai fostului preşedinte şi-au înteţit tonul.

Dumitru Iliescu s-a răstit la americani, în 2017, cum n-a făcut-o nici în anii '90. "Americanii vor să aibă controlul total", iată concluzia fostului şef al SPP, pigmentată totodată cu jigniri de nereprodus la adresa ambasadorului SUA. De reţinut că între atâtea consideraţii doct-opărite, pe subiecte de politică externă, Dumitru Iliescu nu a atins nici cu o pană imperialismul Rusiei lui Putin sau al URSS-ului lui Stalin.

Tras la indigo, genul ăsta de retorică animă şi ieşirile publice ale celuilalt apropiat al lui Ion Iliescu, senatorul Şerban Nicolae. Pe lângă faptul că operează cot la cot cu ceilalţi chirurgi din PSD specializaţi în bolile justiţiei, Şerban Nicolae i-a atacat la baionetă pe americani, răsturnând în aşa chip istoria că, ascultându-l, puteai să juri că îl auzi pe Iliescu perorând în şedinţele specifice de înfierare din anii '50.

„Rezistenţa anticomunistă începută în 1944, când România era încă în război - de partea Aliaţilor după 23 august -, este una care slăbea capacitatea de apărare a României. Era mai degrabă îndreptată împotriva intereselor României. Mai mult, dacă îmi spuneţi că era un lucru bun că CIA organiza operaţiuni de slăbire a capacităţii de apărare a României sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist este mai degrabă ticăloşie ce făceau. Era punerea în slujba unei puteri străine, valabilă oricând", spunea, de exemplu, nu cu multă vreme în urmă, senatorul Şerban Nicolae.  

Iar Valer Dorneanu... ei bine, el a tăcut mai mult decât cei doi şi a făcut, probabil, mai mult decât cei doi. În mandatul său de preşedinte, faţa CCR s-a schimbat dramatic, instituţia devenind la fel de toxică pentru democraţie cum era odată atitudinea lui Ion Iliescu faţă de viitorul proprietăţii.

Între fricile lui Ion Iliescu şi lupta concertată dusă împotriva justiţiei, statului de drept şi parteneriatelor strategice construite de România există legături fireşti.

Pe de o parte, concluziile date luni publicităţii de procurorii militari au darul de a întări suspiciuni precum cea de mai sus. Pe de alta, în afirmaţiile atât de categorice ale procurorului militar, făcute într-un moment fără precedent pentru ideea de justiţie în România, ar trebui să identificăm semnalul de alarmă al magistratului care, privind la ceea ce se întâmplă azi în Parlament, a înţeles că aflarea adevărului despre Iliescu şi clica sa ar mai putea fi îngheţată o dată; poate pentru alţi 30 de ani.

După preluarea "puterii totale" în decembrie 1989, lupta care i-a rămas de dus lui Ion Iliescu a fost cea pentru legitimitate şi libertate. N-a câştigat-o niciodată pe prima şi s-a temut tot timpul că la un moment dat o va pierde pe a doua. Dacă timpul acesta în sfârşit a sosit, depinde acum, mai mult ca oricând în ultimii 28 de ani, de mobilizarea oamenilor de bună credinţă împotriva celor care au început reducerea la tăcere a justiţiei.

"Pentru ce?..." Răspunsul corect e la o aruncătură de băţ.

Partenerii noștri