Eroii Holocaustului tăcut din România. Cum a salvat Traian Popovici 23.000 de evrei
În primăvara lui 1944, Armata Roşie se afla în plină ofensivă. După încleştarea cu aproape două milioane de victime de la Stalingrad, sovieticii se îndreptau victorioşi spre vest. Armata Română, aliată cu trupele Germaniei naziste, a resimţit puternic şocul de la Stalingrad unde a pierdut peste 150 de mii de soldaţi din 243 de mii. În plus, contraofensiva sovietică arăta că nu alianţa cu Hitler este reţeta potrivită pentru recuperarea teritoriilor pierdute prin rapt în 1940. Capii politici de la Bucureşti erau nevoiţi să găsească alte soluţii.
România a intrat în război contra Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941, ca parte a uriaşei operaţiuni Barbarosa orchestrată de Hitler, alături de Mussolini şi Horthy.
Aflat în fruntea Armatei Române, generalul şi conducătorul statului, Ion Antonescu, a recuperat în acest fel Basarabia şi Bucovina de Nord, răpite cu un an în urmă, consecinţă a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.
August 1940. Cedarea Transilvaniei de Nord
Ion Antonescu spera că înaintând adânc, alături de armatele germane, în teritoriul sovietic, Hitler cel victorios îi va înapoia la finalul războiului Transilvania de Nord, cu Satu-Mare, Oradea şi Clujul, cedate Ungariei din cauza dictatului de la Viena din 30 august 1940. Alianţa cu Hitler cerea însă nu numai sacrificii militare, cerea şi ralierea autorităţilor române la uciderea evreilor, romilor şi a oponenţilor reali sau închipuiţi ai naziştilor.
„Cred că ar fi greşit să gândim războiul doar în termenii recuperării Basarabiei şi ulterior a Transilvaniei. Toate depoziţiile şi politica antisemită, criminală, riguroasă, a României în cel de-al Doilea Război Mondial arată că această componentă anti-bolşevică, anti-comunistă a războiului românesc era cel puţin la fel de importantă ca cea teritorială. Deci, decizia lui Antonescu de a merge mai departe, dincolo de limitele sale profesionale, îmi arată o convingere ideologică care a jucat un rol extrem de important în felul în care România a dus acest război”, spune Cosmin Popa, istoric, Institutul „N. Iorga”.
Septembrie 1940. România, stat naţional legionar
Constituţional, participarea României la războiul contra Uniunii Sovietice a avut loc pe fondul unei profunde crize politice. Regele Carol al II-lea a încercat să respingă asaltul extremei drepte instaurând propria dictatură, dar nu a reuşit decât să slăbească instituţiile ţării într-o clipă de mare pericol extern. După cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord către URSS, şi a Transilvaniei de Nord către Ungaria, a părăsit ţara, lăsând tronul fiului său de 19 ani, Mihai.
Puterea reală era exercitată de generalul Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, extrema dreaptă, anti-semită românească. Numai interesul lui Hitler pentru petrolul românesc i-a dat mână liberă generalului să îi înlăture pe turbulenţi de la guvernare, în ianuarie 1941.
Octombrie, 1941. Masacrul de la Odesa
Dar cele mai grave masacre anti-evreieşti au avut loc chiar în perioada cabinetului condus de Ion Antonescu, inclusiv pe front, în teritoriile sovietice cucerite. La Odesa, drept represalii pentru aruncarea în aer a Cartierului General, au fost ucişi zeci de mii de civili, majoritatea evrei:
„A fost o reacţie a autorităţilor militare pregătită de o politică antisemită şi de o stare de spirit antisemită extrem de prezentă în societatea românească. Au fost omorâţi zeci de mii de oameni, iar cei deportaţi au ajuns într-un lagăr unde peste câteva săptămâni li se dat foc, de vii. Incendierile au avut loc şi pe docurile portului din Odesa, au fost mai multe locuri unde aceşti oameni au fost incendiaţi. Este nimic altceva decât parte a politicii genocidale româneşti dusă cu o constanţă dramatică pe toată durata războiului, cel puţin din 1941 până în a doua parte a lui anului 1942, după aceea intrând într-o logică politică”, spune Cosmin Popa, istoric, Institutul „N. Iorga”.
În acelaşi timp, autorităţile române au înfiinţat în Transnistria mai multe lagăre unde au fost deportaţi între 2 şi 3 sute de mii de evrei români, adunaţi mai ales din oraşele moldoveneşti şi bucovinene.
În timpul războiului, în 1942, Regele Mihai a venit in Basarabia, dar, in ciuda insistenţelor mareșalului Antonescu, a refuzat să meargă în Transnistria. Considera ca granița României este pe Nistru, așa cum fusese stabilită ea în 1918. În plus autoritățile române aplicau în Transnistria varianta proprie a soluției finale. Au murit acolo de foame, de frig, de boli zeci de mii, poate sute de mii de evrei adunați din întreaga Românie, dar mai ales județele Moldovei, inclusiv din Basarabia. În privința acestora, eforturile Reginei Mama Elena de a micşora numărul de pierderi din rândul evreilor nu au avut succes. Ceea ce s-a întamplat în Transnistria a fost unul dintre cele mai urâte argumente ale Uniunii Sovietice împotriva României la negocierile de pace de la Paris din 1947.
Holocaustul făcut de români, trecut sub tăcere
Episodul întunecat al participării României la Holocaust a fost instrumentat politic la finalul anilor '40, când autorităţile comuniste sprijinite de ocupaţia sovietică, aplicau eticheta de fascism oricărui opozant, inclusiv celor care combătuseră nazismul. Directivele strategice stabilite între anglo-americani şi sovietici cereau ca România să intre în categoria statelor învinse astfel că gesturi precum cel al primarului din Cernăuţi, Traian Popovici, care a salvat în jur de 23.000 de evrei, sau intervenţiile Reginei mamă, Elena, datorită căreia au fost trimise vagoane cu alimente şi medicamente în lagărele din Transnistria, au fost trecute sub tăcere vreme de decenii. Regina Elena şi-a primit distincţia de "drept între popoare" din partea statului Israel, postum, în 1982.
Profesor Nicolae Costaș, Cernăuți, Ucraina: „După care au intrat în oraş trupele româno-germane în 5 iulie 1941 şi atunci cel mai mult a avut de suferit populaţia evreiască. Cu toate că am avut parte de un primar foarte de treabă, Traian Popovici, care a salvat de la moarte 23.000 de persoane şi care este recunoscut de Israel ca Drept între Popoare. El a fost primar între iulie 1941 şi luna decembrie 1941. El a intervenit ca să nu fie deportaţi toţi evreii din oraşul Cernăuţi”.
Pe de altă parte, Nicolae Ceauşescu, în căutare de ascendenţă istorică şi de opoziţie ideologică cu Occidentul, a facilitat reabilitarea mareşalului Ion Antonescu, astfel că uciderile săvârşite de purtătorii de uniformă românească, au fost trecute sub tăcere.
1943. Primele demersuri de ieșire din război
Cert este că în 1943, toţi decidenţii români inclusiv mareşalul Antonescu ştiau că Hitler va pierde războiul şi i-au abordat pe anglo-americani şi pe sovietici pe canale diplomatice, prin Ankara, Cairo şi Stockholm.
Ceea ce nu ştiau era că cei trei mari aliaţi se înţeleseră deja, la Casablanca şi Teheran, în 1943, că nu vor accepta nici o pace separată cu un fost aliat al lui Hitler. De aceea oamenii din jurul Regelui Mihai, Iuliu Maniu sau ministrul de externe în funcţie, Mihai Antonescu, primeau de la anglo-americani răspunsuri vagi sau recomandarea să discute cu sovieticii.
Regele Mihai: „La un moment dat prin 1943, cred că a fost în a doua parte a lui 1943, le-am spus așa Aliaților din partea noastră, a grupului Maniu, Brătianu, cu mine și cu ceilalți, că noi suntem gata să facem oricând e posibil ceva ca să ieșim din război, dar nu putem să facem asta singuri, pentru că avem nemții care își plimbă tot timpul armata, și că am dori cel puțin un ajutor din partea lor, a Aliaților, sub o formă oarecare - am dat ca exemplu o forță parașutată serioasă care să debarce la noi și atunci noi imediat intrăm în acțiune. Nici n-am primit un răspuns pe chestia asta!"
Cu toate acestea, decizia a devenit urgentă în 1944. În martie, Armata Roşie a trecut din nou Nistrul, frontiera României din 1918, iar în mai se oprise în apropiere de Iaşi.
Editor web: Cristina Tudor
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
