Oamenii de ştiinţă au demontat mitul potrivit căruia un an din viaţa unui câine ar fi echivalent cu şapte ani din viaţa unui om şi au constatat totodată că exemplarele tinere sunt "mai în vârstă" decât se credea anterior, scrie Agerpres, citând publicația The Guardian.
Constatările, publicate joi în jurnalul Cell Systems, sugerează că un câine în vârstă de un an are de fapt aproximativ 30 de ani în "ani umani".
O echipă de cercetători de la Facultatea de Medicină din San Diego din cadrul Universităţii California a studiat modificările epigenetice de la nivelul ADN-ului - care nu intervin asupra secvenţei ADN, însă pot activa sau dezactiva gene.
Echipa a comparat modul în care anumite molecule, numite grupuri metil, s-au acumulat de-a lungul timpului pe anumite regiuni ale genomului uman cu cel în care aceste molecule s-au acumulat în zone similare din genomul câinelui.
Rezultatele, bazate pe date genetice prelevate de la aproximativ o sută de exemplare de Labrador Retriever, de la pui la câini în vârstă, au dezvăluit că un an la om nu este echivalent cu şapte ani la câine.
În primul an de viaţă, câinii prezintă acumulări mult mai rapide de grupări metil în genom prin comparaţie cu oamenii, ceea ce sugerează că ei îmbătrânesc într-un ritm mult mai rapid. Însă, rata de îmbătrânire la câini, comparativ cu cea a oamenilor, încetineşte în timp.
"Acest lucru are sens, dacă stai să te gândeşti - în definitiv, un câine de nouă luni poate avea pui, deci deja ştiam că proporţia 1:7 nu este o metodă corectă de estimare a vârstei", a declarat Trey Ideker, cercetător la Facultatea de Medicină din San Diego, citat de phys.org.
Constatările sugerează că un câine de un an ar avea o "vârstă umană" de aproximativ 30 de ani, în timp ce la patru ani ar avea aproximativ 54 de ani în "ani umani", iar la 14 ani, o vârstă echivalentă cu cea a unui om de circa 70 de ani.
Formula, potrivit echipei, este: vârsta umană = 16 ln (vârsta câinelui) + 31. În matematică, ln se referă la logaritmul natural al unui număr.
Potrivit echipei de cercetători, în cazul câinilor tineri şi bătrâni, relaţia pare să reflecte vârstele la care oamenii şi câinii ating anumite puncte de referinţă. "De exemplu, epigenomul a tradus şapte săptămâni la câini în nouă luni la oameni, ceea ce corespunde stadiului de sugar, când apar dinţii definitivi atât la căţeluşi cât şi la bebeluşi", a notat echipa într-o prezentare a studiului. "În cazul seniorilor, speranţa de viaţă la Labrador Retriever, de 12 ani, s-a tradus corect în speranţa de viaţă la om la nivel mondial, de 70 de ani", potrivit cercetătorilor. Oamenii de ştiinţă au remarcat însă că asocierea este mai puţin exactă când vine vorba despre punctele de referinţă din perioada adolescenţei şi din a doua parte a vieţii.
Echipa a adăugat că acest studiu sugerează faptul că atât oamenii cât şi câinii acumulează grupuri de metil pe unele dintre aceleaşi gene pe măsură ce îmbătrânesc. Acestea, a notat echipa, sunt implicate într-o varietate de funcţii asociate dezvoltării.
Cercetătorii au notat că studiul va trebui repetat şi pe alte rase de câini.
