Documentarul în vremea comunismului: fără cruci, praf, câini maidanezi, tricouri imprimate și oameni urâți
Înainte de 1989, munca și proletariatul erau glorificate în filmele de propagandă produse la studioul de film documentar Sahia. Realizatorii nu aveau voie să arate praf, câini maidanezi și nici biserici. Iar muncitorii surprinși în plin avânt de făurire a socialismului trebuiau să fie frumoși şi netranspirați. Despre trucurile la care apelau regizorii pentru a farda realitatea, dar și despre metodele prin care reușeau să fenteze cenzura, aflați chiar acum dintr-un material marca emisiunii „Ca-n filme”:
„Oamenii care au marcat filmul documentar în perioada 50-60, adică Mirel Ilieşiu, Titus Mesaroş, Paula şi Doru Segal, Florica Holban, Slavomir Popovici... practic au dat o dimensiune, ducând filmul documentar nu neapărat chiar în zona de informare, deci ceea ce numim noi documentarism, ci în zona artei", a afirmat Laurențiu Damian.
Studioul Sahia Film deţinea monopolul pe producţia de film documentar din România.
„Generaţia 70 şi generaţia 80, eu făcând parte din generaţia 80, le-a văzut, le-a studiat şi până la urmă studioul Sahia de pe Bulevardul Aviatorilor a devenit un fel de şcoală de la şosea. A devenit o şcoală de documentar care transmitea fiecărei generaţii... următoarea generaţie a fost Nicolae Cabel, Ada Pistina, Felicia Cerneianu, Tereza Barta, Adrian Istrătescu, care au redimensionat puţin documentarul şi l-au dus către o zonă în care au lipit elementele de documentar cu ficţiune”, își amintește regizorul Laurențiu Damian.
Documentarele erau de fapt scurtmetraje, cu o durată între 8 şi 12 minute. Cu bugete mici şi echipe restrânse, regizorii au reuşit totuşi să fie creativi şi originali. Pantelie Tuţuleasa a fost cameramanul oficial al cuplului Ceausescu şi şeful departamentului de film-eveniment de la Studioul Sahia.
„Plecam la filmarea unui film documentar cred că o echipă de zece oameni. Era suficientă. Câteodată erau mai puţine, pentru că şoferul îndeplinea şi alte funcţii”, spune Copel Moscu.
Realizatorii de filme documentare erau obligaţi să surprindă pe peliculă o realitate care nu exista în România. Totul trebuia să arate triumfal.
„Dacă te duceai să faci un film despre agricultura comunistă, regizorii aveau grijă să-şi cumpere câteva bidoane cu şampon şi-şi spălau vacile înainte de filmare. Apoi vacile alea erau duse peste tot. Erau nişte vaci top-model. Erau Miss Cow 1980. Pentru că era cea mai fumoasă, avea ugerul cel mai mare, coarnele cele mai lustruite”, mărturisește Moscu.
„În 85-86, aluzia politică era un lucru foarte grav! Adică nu aveai în niciun fel voie să filmezi de pildă turle de biserică! Chiar dacă tema era despre votiv în Biserică, despre pictura bisericească, tu filmai o biserică în interior iar în exterior era o biserică fără acoperiş, era o biserică fără turlă. Nu aveai voie să filmezi cruci, nu aveai voie să filmezi praf, nu aveai voie să filmezi nişte zone în care să apară nişte câini maidanezi sau o zonă cenuşie de oraş. Nu aveai voie să filmezi oameni urâţi. Nu aveai voie să arăţi nişte muncitori transpiraţi sau asudaţi la strung sau în zonele în care se topea oţelul!”, dezvăluie Laurențiu Damian.
Dacă cineaştii de la Sahia voiau să evite cenzura, atunci erau obligati să fie foarte creativi!
„Nu se ştie din ce motive erau interzise imagini cu pungi de plastic, tricouri imprimate, cu băieţi cu barbă, fete cu minijup, cruci, morminte. Tot ce ţinea de religie”, își amintește și Copel Moscu.
Cenzura avea o procedură pe care o aplica atunci când examina un film.
„Venea această comisie şi erau diverse etape. Etapa în care nişte oameni nu priveau imaginea, dar ascultau sunetul. Şi îşi notau ce trebuie scos. Etapa în care după ce auzeau sunetul vedeau imaginea, şi spuneau ce trebuie scos. Erau nişte persoane... Poate o să contrariez multă lume: extrem de inteligente! Nu poţi să îi acuzi de prostie! Ei ştiau foarte bine ce fac! Aveau o şcoală a tăieturii extraordinară”, a explicat Laurențiu Damian.
„Există în studioul Sahia şi filme comandate de aşa numiţii terţi. Adică un combinat, o fabrică, o casă de modă, deci lumea care avea bani să comande pentru un film un fel de posibilă reclamă (...) Filmul avea 5 minute sau zece minute şi prezenta ceva”, a mai adăugat Damian.
Câteva capodopere au trecut de cenzură şi au fost recunoscute pe plan internaţional. „Cântecele Renaşterii", din 1969, regizat de Mirel Ilieşiu, a câştigat primul şi singurul Palme d'Or pentru documentar al cinematografiei din România.
Regizorul Copel Moscu a debutat la Studioul Sahia în anii '80, cu scurtmetrajul „Seraliştii", premiat în lumea întreagă.
Pantelie Tuţuleasa a lucrat 41 de ani la studioul Sahia Film. A început ca asistent, în 1956, imediat după ce a terminat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Deşi fusese repartizat la Buftea, şi-a dorit mult să ajungă la Sahia.
Titus Mesaroş este autorul documentarului "Stuf", apărut în 1966, revoluţionar pentru modul în care regizorul s-a folosit de muzică.
Documentarele realizate la Sahia Film sunt mărturii ale perioadei comunismului şi o parte importantă din patrimoniul cinematografic românesc. Ele merită să fie redescoperite de generaţiile tinere.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
