Sari la conținut

Prima zi neagră pentru Ion Iliescu şi speranţa de care se agaţă

"Victimele" luptei anticorupţie sunt de fapt o nouă generaţie de gropari care aştern un nou strat de pământ peste mormintele adevăratelor victime ale politicului şi justiţiei din România - morţii, răniţii şi urmaşii celor căzuţi la Revoluţie şi în atâtea mineriade. Dacă, uşor-uşor, pare să fi venit în sfârşit scadenţa în marile dosare tergiversate aproape trei decenii, ei bine, asta se datorează realizărilor din ultimii ani, azi aflate în pericol.

„Vă mulţumesc, încă o dată, tututor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile. Că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică muncitorească, oameni de nădejde, şi la bine, dar mai ales la greu”. În orice societate elementar aşezată, acest autodenunţ, rostit de Ion Iliescu în 15 iunie 1990 în faţa hoardelor de mineri şi securişti deghizaţi pentru dirijarea maselor violente prin Capitală, ar fi fost suficient pentru punerea în mişcare a mecanismului penal care să ducă la condamnarea cu celeritate a fostului preşedinte şi a complicilor săi. 

Doar că România lui 1990 era orice, numai o societate cât de cât aşezată nu şi nici Ion Iliescu nu era preşedinte legitim al ţării, ci un actor instruit la Moscova, probabil cel mai bun din generaţia sa şi cel mai capabil să adapteze la rigorile noilor vremuri citatele vechi din Lenin şi amendamentele aduse de Gorbaciov la metodele utilizate de Stalin. 

În iunie 1990, aşadar, deşi perfect posibilă în teorie, tratarea drept autodenunţ a mulţumirilor adresate de Iliescu minerilor era, în practică, de ordinul SF.

Atmosfera s-a perpetuat mulţi ani după aceea, nici justiţia nedepăşindu-şi condiţia de caricatură, nici instrumentalizarea politică a mineriadelor nerămânând un act izolat.

Nu înseamnă că subminarea justiţiei şi convertirea violenţei de masă în discurs politic au evoluat la fel după decembrie '89. Dacă la mineriade foştii comunişti şi securişti au renunţat în 1999, an marcat nu de una, ci de două (iată cât de "melancolică" a fost despărţirea!), de la ideea tratării justiţiei ca braţ "armat" al politicului nu au abdicat niciodată. 

Chiar dacă în ultimele aproape trei decenii s-au văzut nevoiţi să facă tot felul de concesii majore, dictate preponderent de contextul  geopolitic - de la deschiderea ţării spre exetrior la orientarea strategică explicită a acesteia spre Vest - nici Ion Iliescu, nici urmaşii săi politici şi spirituali, cu toţii nostalgici ai damfului FSN-ist, nu au fost dispuşi să renunţe de bunăvoie la controlul exercitat asupra justiţiei.

O dovadă în plus a acestei stări de spirit o constituie chiar soarta dosarelor istorice, precum cel a cărui judecare a avut, marţi 20 februarie, primul termen - referitor la mineriada din 13-15 iunie 1990 -, dar şi cel al Revoluţiei din decembrie 1989, ori cel devenit cunoscut publicului drept "Frumuşanu-Crăiniceanu", referitor la violenţele şi omorurile de la mineriada din septembrie 1991.

După aproape 27 de ani, acesta din urmă se află în continuare la stadiul de "autor necunoscut", deşi s-a dat la un moment dat o condamnare. Doar că după sentinţa pe fond s-a dat şi ceasul înapoi, mersul în justiţie al speţei fiind scurtcircuitat de revenirea la putere a PDSR şi a lui Ion Iliescu, în anul 2000. Doi actori, iată, care şi anterior săpaseră temeinic la temelia dosarului, doi actori care, de fapt, au fost direct interesaţi în tergiversarea la infinit a tuturor anchetelor de asemenea calibru. 

Şi, în mare, foarte mare măsură, au reuşit ce şi-au propus. Iar asta nu pentru că în România chiar nu s-a putut găsi, timp de 20-25 de ani, măcar o mână de procurori şi judecători care să ştie drept, ci întrucât problema de fond a fost invariabil una structurală: absenţa unor linii clare de demarcaţie între politic şi justiţie, absenţa unui stat de drept autentic.

De puţini ani încoace, însă, pare să le fi venit sorocul până şi acestor dosare care odată păreau imune la trecerea timpului.

În speţa "Mineriada 13-15 iunie" am ajuns să vedem oameni "de fier", ca Ion Iliescu, Petre Roman, ori Virgil Măgureanu, trimişi în judecată. Cercetările din dosarul Revoluţiei au avansat şi ele în ultima vreme, astfel că am ajuns să aflăm şi oficial, adică direct de la procurori, lucruri care până de curând ne parveneau doar pe filiera interviurilor cu martori oculari, a arhivelor din alte ţări, ori a unor istorici conştiincioşi.

Sigur, mai e cale lungă în toate aceste anchete şi procese, până la urmă ele sunt azi în stadii în care ar fi trebuit să fie acum 20 de ani.

Însă, aşa cum situaţiile ilustrate de toate aceste dosare penale au avut în comun geneza (perioada tulbure, de debut al anilor '90), matricea (o societate dezorientată şi manipulată îngrozitor), şablonul (violenţa exercitată asupra populaţiei de o putere politică nelegitimă), la fel a existat un numitor comun şi pentru soarta anchetelor penale, odată declanşate (subminate când de simulacru, când de intervenţii directe ale factorului politic, atunci când lucrurile păreau că "scapă" de sub control - cazul dosarului Frumuşanu-Crăiniceanu, de pildă).

Nu este, de aceea, o întâmplare faptul că "dezgheţul" în toate aceste dosare, mă rog, în aproape toate aceste dosare, tinde să se instaleze concomitent. Vorbim aici de un punct de inflexiune care are la bază acelaşi tip de impuls, generat de câştigurile preţioase din ultimii ani în materie de stat de drept şi reformare a justiţiei.

Pe măsură ce butoanele acţionate de politicieni s-au tot împuţinat, pe măsură ce instituţiile de resort din justiţie s-au întărit, iar magistraţii au devenit tot mai conştienţi de statutul şi independenţa care derivă din reformele iniţiate în sistem, nu a mai fost decât un pas până la atacarea a unor speţe devenite tabu.

Succesul şi recompensele nu apar din senin, aceasta este o lecţie pe care orice părinte responsabil i-o predă copilului, orice dascăl elevului şi orice antrenor sportivului pe care-l pregăteşte. La baza tuturor victoriilor mai mici sau mai mari stau efortul de zi cu zi şi strat peste strat de acumulări; un curs firesc al lucrurilor, care se aplică în viaţa indivizilor, dar e valabil şi la nivel macro, al societăţii şi instituţiilor ei.

Judecarea lui Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, etc., în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, vine la aproape 28 de ani de la consumarea faptelor pentru simplul motiv că, la rândul ei, construcţia cadrului care să facă posibil "dezgheţul" într-un asemenea dosar a început cu o întârziere de peste 15 ani.

Cucerirea primelor redute în justiţie a început abia după pierderea alegerilor prezidenţiale de către Adrian Năstase şi formaţiunea fondată de Ion Iliescu, iar bătăliile care au urmat s-au dat adesea ca la Stalingrad sau în Afganistan, din casă în casă, centimetru cu centimetru.

Forţele care în anii '90 i-au dat României post-decembriste binecunoscuta nuanţă de gri s-au putut împăca la un moment dat cu ideea de a renunţa la mineriade ca instrument politic, la aliaţii tradiţionali din Est, chiar au creat cadrul pentru deschiderea comercială şi politică a ţării spre exterior, dar în primul rând spre Vest. Însă, după cum arătam şi mai sus, aceleaşi forţe nu au renunţat nicio clipă la ideea de a păstra justiţia sub controlul lor. Nicio clipă! Şi vedem bine, azi, ce a însemnat şi ce poate să însemne în continuare asta!

E drept că respectivele forţe au cunoscut înfrângeri majore pe acest teren, unele de-a dreptul dureroase, dar orice aparent pas înapoi pe care l-au făcut, împinse de împrejurări, a fost de fapt o retragere tactică. Scopul? Mereu acelaşi: strângerea rândurilor, negocierea unor întăriri şi identificarea momentului oportun pentru contraatac. 

Nimic din ceea ce s-a făcut bine în justiţie nu poate fi separat de contextul creşterii în intensitate a luptei anticorupţie. A fost practic temelia întregii construcţii, iar multitudinea de tunuri îndreptată asupra sa confirmă din plin că despre asta e vorba.

De altfel, cum ai putea o anumită direcţie unui sistem, tolerându-i la panoul de control tocmai pe cei cu interese în direcţia opusă? 

Altfel spus?

Degeaba vrei ca Iliescu, Măgureanu, Roman şi alţii ca ei să răspundă pentru faptele din timpul mineriadelor şi Revoluţiei, degeaba vrei ca victimele de atunci să fie în cele din urmă răzbunate, dacă nu eşti pregătit să accepţi că la baza unor obiective atât de ambiţioase au fost întotdeauna două, doar două lucruri: lupta anticorupţie şi o legislaţie care să separe, clar şi definitiv, politicul de justiţie.

Azi şi una, şi alta sunt în mare pericol. Iar pentru Iliescu asta-i o veste bună!

Pe aceeași temă