Bugetul cercetării trebuie să crească odată cu standardele de implementare
România și-a asumat creșterea bugetului cercetării în termeni procentuali și există o presiune firească și din partea comunității cercetătorilor în acest sens.
Modalitatea cea mai eficientă, standard pe plan internațional, este partiționarea între o finanțare de bază și o finanțare pe bază de proiecte. Finanțarea pe bază de proiecte asigură eficiența cheltuirii resurselor, iar cea de bază întreținerea infrastructurilor majore și o stabilitate a resursei umane.
Comodă și ineficientă ar fi exclusiv finanțarea directă, fără competiție. Generatoare de foarte mult stres și instabilitate, dar local eficientă e finanțarea prin competiție.
În acest text vreau să evidențiez faptul că o creștere a finanțării pe bază de competiție nu poate avea succes decât dacă e însoțită de măsuri pentru buna implementare a proiectelor.
A existat în România o vreme în care unii cercetători raportau activități în n contracte prin care depășeau 24 de ore pe zi de lucru. Pentru a controla fenomenul, managerii de programe ca UEFISCDI au cerut raportarea online a procentului din normă la fiecare contract pentru fiecare persoană plătită nominal (asociat CNP). Când cineva sărea de 100% devenea vizibil pentru monitorii de proiect în bazele de date.
Ce nu se poate limita deocamdată este pontarea nereală a persoanelor. Tot ce se cere e audit financiar, nu de fond, adică legând resursele cu persoanele și rezultatele. Un audit de fond e foarte costisitor (Comisia Europeană face prin sondaj și astfel de audituri).
Mingea e în curtea instituțiilor contractante. Dacă vor sau nu vor să ridice standardele de management al proiectelor. Nu se poate cere administratorilor de programe să facă totul.
La un flux mic de proiecte cum e acum deranjul organizațional e prea mare, dar în condițile revenirii la fluxul din 2007-2010 și chiar mai intens, așa cum statul și-a asumat obligația și cercetătorii o doresc, ar trebui să fie o prioritate.
Unul din argumentele scăderii bugetelor pentru cercetare în contextul crizei economice a fost că cercetarea e o gaură neagră, că nu produce mai nimic. Albirea găurii nu se poate face decât la scara instituțiilor, nu prin inițiativele fiecărui grup de cercetători în parte.
În acest moment standardele de implementare a proiectelor sunt la latitudinea fiecărui microgrup în cadrul unei instituții și al fiecărei instituții în parte în cadrul sistemului.
O problemă majoră în universități este heterogenitatea prea mare a resursei umane și a standardelor de lucru între unități funcționale ale aceleiași instituții.
Comisia Europeană cere rapoarte lunare de activitate cumulative la pontări care presupun rapoarte individuale cu care să le construiești. E un standard obișnuit în orice proiecte serioase. Nu este funcțional, generalizat, în nicio organizație cu misiune de cercetare din România pe care o cunosc.
Lucrând cu institute românești, unde standardele sunt mai joase, am auzit adesea afirmații de genul "lucrăm cu voi nu pentru bani, ci pentru că se face știință". Adică pentru că ies niște publicații necesare, sau măcar există perspectiva să iasă. Asta în timp ce grosul banilor vine fără a face știință: fie dintr-o finanțare directă de la bugetul de stat neurmată de o monitorizare a rezultatelor, fie din programe gestionate la standarde mult sub cele ale UEFISCDI (de exemplu aici).
Soluția pentru sistem trebuie să vină de la nivel de minister. Soluția organizațională nu poate fi decât top-down, politici de la vârful instituțiilor către bază. Soluția la bază e să fii motivat de valori, nu doar de bani.
Nu hârtiile și banii contează, spunem, ci cunoașterea și să faci serios ce faci. Lucru cu care nu e de acord toată lumea, de unde situația de fapt.
