În urma protestelor din SUA, generate de uciderea lui George Floyd, statuia lui Edward Colston, un filantrop britanic din secolul al XVII-lea, care a fost și negustor de sclavi, a fost dărâmată și aruncată în apele portului Bristol. În Belgia, una din statuile regelui Leopold al II-lea, vinovat de genocid în rândul populației din Congo, a fost înlăturată dintr-un scuar din Anvers, iar alta din Bruxelles a fost vandalizată.
Renumitul film „Pe aripile vântului”, considerat de mulți un clasic al cinematografiei, a fost scos, temporar, de pe platforma americană HBO Max. Warner Media, compania care deține serviciul, a precizat că filmul va fi din nou disponibil, în forma originală, alături de „o discuție despre contextul istoric și denunțarea” scenelor care “conțin prejudecăți rasiale”.
Ceea ce se află în spatele acestor manifestații și decizii, cel puțin în teorie, este respectarea drepturilor individuale și a demnității umane, concretizată prin corectitudinea politică.
Ce este corectitudinea politică și la ce folosește?
Conform dicționarului “Merriam Webster”, corectitudinea politică se referă la "conformarea cu credința că limbajul și practicile care ar putea ofensa sensibilități politice (precum în chestiunile care țin de sex sau rasă) ar trebui eliminate".
Conform site-ului Lexico, care se bazează pe dicționarele Oxford, expresia înseamnă "evitarea formelor de exprimare sau acțiune percepute că exclud, marginalizează sau insultă grupuri de persoane care sunt dezavantajate din punct de vedere social sau care sunt discriminate". Iar potrivit dicționarului Cambridge, "cineva care este corect politic crede că limbajul și acțiunile care ar putea fi ofensatoare pentru alții, în special cele legate de sex și rasă, ar trebui evitate".
În viziunea unora, corectitudinea politică poate genera un set de reguli care trebuie respectate în defavoarea altora. De aceea, unele persoane contestă “tirania” corectitudinii politice.
Rasismul este una dintre aceste forme de discriminare supuse corectitudinii politice care se manifestă în diferite forme.
Odată cu uciderea lui George Floyd în Statele Unite, mulți oameni au găsit oportunitatea de a se face auziți și de a-și exprima nemulțumirea față de autoritatea statală, care este văzută ca un opresor sau ca un sistem ce permite rasismul.
Întrebarea care se ridică este dacă se justifică împingerea la extrem a corectitudinii politice, inclusiv prin violențe, și dacă nu cumva radicalizarea extremă nu face mai mult rău decât bine chiar pentru cei care împărtășesc și luptă pentru idealul libertății și al respectării demnității umane.
„Nu pot fi acceptabile astfel de ieșiri, chiar dacă ele pot avea o susținere în istorie”
Gazetarul Cristian Tudor Popescu nu este de acord cu gesturile care incită la violență, manifestate de unii protestatari.
“Ce n-am fost de acord și mi s-a părut rău, chiar și ca gest de protest, a fost punerea genunchiului de către un protestatar pe gâtul statuii (din Bristol – n.red.), reproducând imaginea polițistului american care l-a ținut 8 minute și 46 de secunde pe George Floyd în poziția asta. Asta mi se pare o reacție la fel de rea. Nu se răspunde în felul acesta. În ce privește cazul specific al lui Colston din Bristol, acolo, acest ins și-a cumpărat statuia și denumirile și de stradă, ce mai are pe acolo prin oraș, cu bani câștigați din negoțul de sclavi, cum fac mulți criminali, ticăloși de anvergură din lumea asta care adună averi mari în felul ăsta, după care vor să-și cumpere o posteritate pozitivă, luminoasă.
Statuia nu trebuia dată jos, după o sută și ceva de ani de când stă acolo, trebuia dusă la muzeu, așa cum înțeleg că există această idee din partea primăriei, unde e locul ei. E istorie, acolo poate să fie un ghid, așa cum este, care explică ce-i cu insul respectiv. Nu este pur și simplu un monument pe stradă.
În ce privește Belgia, oh! Genocidul belgian în Congo este unul dintre momentele cele mai rușinoase din istoria umanității. Oricând belgienilor poate să le fie rușine de ce s-a întâmplat atunci, cu câteva decenii în urmă.
Violența nu este o soluție în nicio situație, doar în vreme de război. Nu pot fi acceptabile astfel de ieșiri, chiar dacă ele pot avea o susținere în istorie. Soluția este de a milita pașnic pentru egalitatea reală între oameni, indiferent de rasă, religie, statut social”, a declarat Cristian Tudor Popescu, pentru Digi24.ro.
“Corectitudinea politică exagerează în sens invers față de rasismul real”
„Corectitudinea politică a apărut prin universitățile americane acum vreo 30 și ceva de ani. Este un lucru rău. Exagerează în sens invers față de rasismul real care există de la întemeierea SUA. Haideți să ne gândim puțin la imensul paradox al lui Thomas Jefferson, unul dintre tații fondatori ai Statelor Unite. Este autorul celui mai progresist document, poate, din istoria umanității, acea Declarație de Independență a SUA. Dar același Thomas Jefferson a avut sclavi negri până în ultima clipă a vieții și a trăit aproape 100 de ani. În SUA, condiția asta tristă e veche de la înființare.
Există o grămadă de probleme acolo, dar nu pot fi rezolvate prin această corectitudine politică, care exagerează și reacționează în sens invers și în special în cultură creează niște situații grotești, punând operele lui Shakespeare pe același plan cu cultura unor popoare din Africa.
Exemplul cu «Pe aripile vântului» este unul de corectitudine politică ridicolă în cazul de față. Acest film este o poveste de dragoste, o melodramă. Pe asta se bazează. De aceea a avut succesul acesta mare, nu pentru că era un film de analiză a relațiilor dintre albi și negri în perioada războiului de secesiune, cu considerente politice, sociologice, economice, ș.a.m.d. Ăla e un fundal. Este o poveste de amor desfășurată pe un fundal. Acum se reproșează că n-au fost reprezentați negri asupriți de către stăpânii de sclavi. Nu asta urmărea filmul.
Mi-amintesc că un critic spunea, în 1970, când a apărut «Love Story» - care a avut un succes monstru, fiind un film foarte simplu, o poveste de dragoste - că i se poate reproșa filmului că nu a reprezentat și problemele NHL (Ligii Naționale de Hochei – n.red.) din SUA, pentru că personajul principal era hocheist. Este absolut ridicol. Ar putea să scoată și «Jezebel» (1938), un film foarte asemănător ca scenariu și ca personaj principal cu «Pe aripile vântului». Bette Davis interpretează în acel film un personaj asemănător cu cel jucat de Vivien Leigh în «Pe aripile vântului». Este vorba de aceeași femeie puternică din Sud care vrea să câștige un bărbat pentru ea. Și acolo fundalul este cu negri care sunt tratați foarte politicos de către albi, nu sunt prezentați ca fiind biciuiți. Ar trebui scos și filmul acela, al lui William Wyler, care de altfel este și mai bun ca lungul «Pe aripile vântului».
Corectitudinea politică în societatea democratică este echivalentul cenzurii din comunism și nazism, pentru că în democrație nu mai poți să vii cu genul acela de cenzură instituită de către stat, care ducea la arderea cărților, la interzicerea filmelor. Atunci, într-un fel, trebuie să o înlocuiești cu ceva. E înlocuită cu această corectitudine politică, în esență fiind același lucru. Gândiți-vă la stupiditatea asta a criteriilor politice, aplicată în cazul lui «Pe aripile vântului», o puteai găsi în anii ’50 în România cât cuprinde: «Nu este valabil din Eminescu decât “Împărat și proletar”. Atât. Restul nu ne interesează. Și cel mai mare poet este A. Toma, pentru că a fost poetul clasei muncitoare». Corectitudinea politică nu poate decât să afecteze arta.
Absurditatea perfectă e dată de faptul că acest film, «Pe aripile vântului», a prilejuit o mare victorie asupra rasismului, pentru că Hattie McDaniel, o actriță de culoare, a câștigat un Oscar pentru rol secundar, pentru prima dată în istoria premiilor Oscar. Cum te apuci să retragi filmul ăsta?
Mai este un exemplu, mult mai dificil de analizat, «Triumful voinței», al lui Leni Riefenstahl. E un film de propagandă pro-Hitleristă și este de fapt filmul oficial al Congresului de la Nürnberg din 1934, al Partidului Nazist. Acolo nu încap discuții, că o fi, c-o păți. Este un film de propagandă pro-nazistă. Filmul este o piatră de hotar în istoria cinematografului, ca inovație în materie de procedee și de limbaj cinematografic, de imagine. Ce faci cu filmul acesta? Îl bagi la sertar și nu-l mai dai? Nu! N-ai decât să faci niște cursuri la școală, la colegiu, la liceu, după cum ele nu există, în care să explici. De ce nu există un curs, de pildă, în România, de istorie a cinematografului la nivel liceal? Istoria literaturii există în toți patru anii. De ce nu există, măcar într-un an, un curs de istorie a cinematografului în care se pot explica lucrurile acestea dificile cu privire la anumite filme”, a explicat Cristian Tudor Popescu.
„Pentru foarte mulți oameni, un film este cam singura sursă de informație relevantă pe care o au despre trecut”
Sociologul Barbu Mateescu a declarat, pentru Digi24.ro, că “Pe aripile vântului” nu a prezentat viața sclavilor așa cum era în realitate și că punerea în context nu este o idee rea:
„Mă bucur că nu e vorba de eliminarea filmului. E vorba de încadrarea lui într-un context. Cenzura are uneori niște efecte nedorite. E foarte important ca până la urmă să fie cunoscut faptul că «Pe aripile vântului» face parte dintr-o tradiție foarte importantă în Sudul Statelor Unite ale Americii, și anume de a recupera, de a reimagina, de a prezenta destul de în roz cum era viața în societatea în care sclavia exista. Nu e vorba de o creație literară care ar dori în cea mai mică măsură să prezinte viața reală a sclavilor. Dacă revedem filmul acuma, am rămâne un pic surprinși, având în vedere câte lucruri unii dintre noi știm despre sclavie. Nu există niciun fel de semn că oamenii aceia se văd expuși la violențe sau suferințe. Nu este un produs solitar, este o întreagă tradiție, în istorie există și în multe alte domenii”.
El spune că, pentru mulți, astfel de produse culturale, precum filmele, sunt singura sursă de informare, și de aceea decizia de a le pune în contextul realist al vremii nu este dăunătoare, dar nici ușor de implementat:
„Pentru foarte mulți oameni, un film, chiar dacă unul ceva mai obscur de fapt, nu foarte prezent în știri, este cam singura sursă de informație relevantă pe care o au despre trecut. Aici sunt lucruri care țin de educație, de lipsa educației formale, de lipsa de interes pentru educație formală în istorie.
În măsura în care este vorba despre a pune lucrurile într-un context, nu e neapărat o idee rea. Diavolul este în detalii. Modul în care se face lucrul acesta, limbajul care va fi folosit, ce se va spune și ce nu se va spune, aici intervine deja o discuție care este ideologică, ține de politică, perspectiva diferită a taberelor în societate și cred că e mult mai greu să fii obiectiv în legătură cu acest aspect”, a explicat acesta.
Sociologul Gelu Duminică consideră că prezentarea unei opere artistice într-un context ajută în procesul de educare.
“Mulți din păcate ne luăm informația mai degrabă din filme, din literatură și nu le luăm din lucruri factuale. În momentul în care vorbim de chestiuni care au impact social puternic, de genul sclaviei, robiei, din punctul meu de vedere contextualizarea nu poate decât să ajute la cunoașterea care nu poate genera decât acțiuni reale și mult mai bine consolidate decât cele bazate pe ignoranță. Din păcate, foarte multe acțiuni de ale noastre sunt bazate mai degrabă pe filme și mai puțin pe ceea ce istoria ne arată”, a spus acesta, pentru Digi24.ro.
„Drumul spre iad este pavat cu intenții bune”
Gelu Duminică atenționează în privința modului în care este făcută schimbarea în societate.
“Drumul spre iad este pavat cu intenții bune. Întotdeauna, în momentul în care nu gândim foarte bine măsura, putem avea efecte adverse de nebănuit. Trebuie să înțelegem totuși că schimbarea nu se poate produce așa, pocnind din degete și că toate lucrurile de mâine o să fie altfel. Trebuie să înțelegem totuși că este un element cultural. Prin cultură înseamnă tot ce ni se transmite non-genetic, că victimele sunt învățate că ceilalți sunt opresori, opresorii sunt învățați că ceilalți sunt inferiori.
De undeva trebuie să începem schimbarea. Respectarea demnității umane e valoare și de stânga și în dreapta acceptată, adică nu e numai de stânga. De exemplu, la noi, dezrobirea au făcut-o liberalii și toată mișcarea liberală a fost una din marile reformatoare la nivel european, în ceea ce privește drepturile omului cu un secol și jumătate în urmă”, a declarat el.
Sociologul spune că decizia de retragere a filmului are efecte adverse care pot distrage atenția de la esența problemei.
“Însă, ceea ce s-a întâmplat acum, din punctul meu de vedere, a fost o grabă puțin nejustificată și care nu poate avea decât efecte adverse de genul celor pe care le vedem în momentul de față, discuții interminabile care duc la antagonizare și cu o eventuală bagatelizare a demersului.
În momentul de față, dacă HBO anunța «în câteva zile o să venim cu o explicație pentru „Pe aripile vântului”, astfel încât să arătăm că elementele de relații intercomunitare erau specifice secolului XIX», totul era ok. Problema a venit când au retras. Adică cum până ieri era OK, de astăzi nu mai este, în contextul în care respectiva operă cinematografică este fundamentală pentru cinematorafia mondială, cartea fiind una dintre cele mai bune pe care le-am citit vreodată. Logic că foarte mulți dintre cei care consideră că se exagerează în momentul de față, care nu sunt obișnuiți cu elementele astea, vin și reacționează la rândul lor, zicând «Bă, totuși, intrăm în tirania political correctness-ului?». Aici e dezbaterea”, a explicat el.
Problema, spune acesta, este că oamenii nu vor internaliza drepturile persoanelor marginalizate dacă la rândul lor sunt ostracizați.
„Întotdeauna trebuie să avem grijă cu political correctness-ul ăsta, cum promovăm toate drepturile, pentru că interesul nostru nu este să fie respectate de teamă, ci să fie internalizate. Cel care are senzația că este ostracizat pentru că vrea să se uite la «Pe aripile vântului» și că este considerat rasist, nu va reacționa niciodată ca fiind un promotor al drepturilor omului, ba chiar din contră. El însuși se va considera o victimă a celor care promovează drepturile omului încălcând anumite principii”, a precizat Duminică.
„Nu vorbim de o intervenție în produsul artistic”
Sociologul exemplifică cum ar putea fi abordată o astfel de problemă.
“Dacă o luăm jurnalistic, de multe ori e un fake news, iar fake news-ul, într-un fel sau altul, trebuie combătut. În ultima perioadă sunt mari studii vizavi de efectele fake news-ului asupra stabilității sociale. În momentul în care tu promovezi fake news, inclusiv prin opere literare de genul acesta, cred că o contextualizare este OK. «Toate aceste personaje sunt fictive. Atenție! Realitatea era specifică secolului XIX, nicidecum secolului XXI. Pentru mai multe informații, intrați pe www.slavery.ro». Dau un exemplu. În momentul acela nu ești decât un facilitator, respectând creația artistică, necenzurând, nimic.
Nu vorbim de o intervenție în produsul artistic. Regizorul și-a făcut treaba. Producătorul și difuzorul, din punctul meu de vedere, ar trebui să ancoreze un pic în realitate.
Ce putem vedea astăzi, din păcate, este cenzurarea, prin retragere, a unui produs artistic care, atunci când a fost creat, nu a fost considerat contrar uzanțelor iar până ieri nu a fost considerat contrar uzanțelor! Eu înțeleg că astăzi normele sunt altele, însă până nu contextualizezi, nu retrage, «pentru că nu-i OK să retragi», o să zică foarte mulți dintre cei care consideră că drepturile lor sunt încălcate. Atunci, tu trebuie să gândești totuși că ambele părți în momentul de față nu au nevoie de antagonizare, ci de mecanisme de apropiere, iar astfel de acțiuni, în modul în care au fost făcute, nu pot decât antagoniza”, spune el.
„Eu aș contextualiza inclusiv filmele lui Sergiu Nicolaescu”
Gelu Duminică apreciază că procesul contextualizării ar putea reduce anumite nostalgii legate de perioada comunistă din România.
“Eu aș contextualiza inclusiv filmele lui Sergiu Nicolaescu, pentru că mulți cred că în 1600 în spațiul românesc se vorbea despre români și că exista un patriotism românesc. În filmele din perioada comunismului vedem comunismul «glorios, fascinant», că poate și de asta avem atât de mulți nostalgici. Lumea a uitat de milioanele de morți, pentru că vede filmul cu combinele, cu petrolul...Totuși, alea se întâmplau într-un context, pe care noua generație, care are acces la acele filme, trebuie să le înțeleagă. Dacă luăm filmele de propagandă ale lui Hitler și nu le dăm un context, oare ce se întâmplă? Mein Kampf încă are susținători. Dacă vă uitați pe operele de la Mein Kampf, toate au o prefață. Nu e cenzurată”, susține acesta.
Gelu Duminică vede astfel de acțiuni benefice pe termen lung.
“Altfel, rămânem în peștera lui Platon. În momentul în care cineva ne arată o realitate, chiar dacă e o minciună, repetată de foarte multe ori devine adevăr. Pentru mine, e un butuc pus pe focul cunoașterii din peștera în care toți ne aflăm.
Ceea ce vedem azi în SUA și în alte părți nu sunt decât efectele a sute de ani de ignorare și de ignoranță. De undeva trebuie să începem. Logic că o să începem stângaci. Eu mă bucur că se întâmplă aceste lucruri în momentul de față, pentru că, în sfârșit, par a fi semnale că societatea asta trebuie să devină mai solidară. Mișcarea antirasistă, antidiscriminatorie nu vrea să distrugă ordinea statelor, ci este o mișcare care clamează solidaritate: ce ție nu-ți place, nu-mi fă și mie”.
„Poți să ajungi în situația în care să nu mai faci umor deloc”
În același context actual, BBC, serviciul britanic național de difuziune TV, digital și radio, a luat decizia de a retrage un serial de umor, “Little Britain”, ca urmare a criticilor față de unele personaje. BBC a motivat scoaterea serialului de pe platformele sale prin aceea că „vremurile s-au schimbat” de când a fost realizat show-ul.
În acest caz, Barbu Mateescu vede o diferență importantă atunci când o producție creativă abordează probleme de marginalizare prin umor:
“Little Britain este o ironie colosală. La umor lucrurile stau altfel. Aici intrăm pe o pantă destul de periculoasă, pentru că în momentul în care consideri, de exemplu, că pur și simplu a prezenta un personaj care are o identitate sexuală minoritară este, în sine, super amuzant și hazos, e umor de foarte proastă calitate. Dacă intervin corporațiile, oarecum ele își asumă ceea ce fac. Nu-ți place ce face o corporație care scoate niște produse de pe site-ul său, ok, te duci la alții”.
În același timp, sociologul afirmă că lipsa unui mod de a diferenția reacțiile la acest tip de umor poate duce la “ceva foarte periculos”.
„Poți să ajungi în situația în care să nu mai ai voie, să existe o presiune socială prea mare, în sensul de a nu mai face umor deloc, pentru că orice glumă, orice act umoristic, orice scenetă este despre cineva, iar acela se poate simți cumva violentat. Mi se pare foarte greu să măsori în ce măsură o glumă are implicația râzi din cauza poantei sau râzi din cauza faptului că se prezintă un grup sau o persoană demne de dispreț sau de umor, pur și simplu pentru identitatea sa. Lucrurile par foarte simple în teorie, dar în practică pot fi destul de complicate.
Sunt îngrijorat de zonele de suprapunere. Ele sunt și artificial scoase din discuție. Văd foarte multe voci conservatoare, inclusiv în România, care apără niște lucruri, uitând total că acolo, într-un mediu tradițional intelectual din România se vorbește foarte mult de bun simț și creșterea copilului cu bun simț, ceea ce deseori se suprapune surprinzător de mult cu necesitățile de corectitudine politică. În ciuda suprapunerilor care există, de fapt, între niște modele mai tradiționale de relaționare cu societatea și corectitudinea politică, sunt îngrijorat unde se poate ajunge. S-ar putea să existe niște situații limită”, a spus Barbu Mateescu.
“Statul dă legi. Corporațiile iau decizii și plătesc pentru ele”
Sociologul vede lipsa interferenței statului în această problemă ca fiind un lucru pozitiv.
“Statul dă legi. Corporațiile iau decizii și plătesc pentru ele sau, dimpotrivă, beneficiază de pe urma deciziilor greșite luate de alte entități private. Deci există cumva o libertate de alegere în astfel de situații care vor apărea și care s-ar putea să fie foarte complicate, mult mai complicate decât «Pe aripile vântului»”.
Abordarea sau tonul unei creații artistice, precum un film, despre evenimente reale care pot fi puternic încărcate cu emoții, este importantă când vine vorba despre educarea publicului.
„Un film despre viața în ghetou, un film realist, cu foarte multă violență, despre o zonă care are foarte multă violență. Filmul ăla întărește prejudicii sau prezintă adevărul? Reprezintă un mod de a șoca, de a anunța, de a informa pe spectatori - «Iată ce se întâmplă cu adevărat în zonele în care nu trăiți. Iată cât este de gravă situația» - sau este ceva ce perpetuează stereotipuri? Sunt niște dezbateri care se duc în SUA de câțiva ani pe aceste zone de interferență și care sunt foarte abrupte.
În clipa de față se pare că are loc o schimbare destul de puternică. E imposibil de măsurat dacă ea va fi pe termen lung, în sensul că, cel puțin când vine vorba de violența poliției față de minorități, lucrurile trebuie să se schimbe. Acuma, cât de departe ajung reverberațiile, că s-a ajuns la «Pe aripile vântului», genul ăsta de lucru e greu de estimat. Cel mai probabil se va ajunge la niște situații care vor crea o contrareacție, adică discuția se va îndepărta de tema principală, și anume poliția și modul în care își tratează cetățenii care aparțin unei minorități rasiale, și se va duce spre alte teme. Atunci vom avea genul de dezbateri pe care le avem acum, adică întrebări foarte dificil de răspuns, apropo de creația artistică și de cum este ea percepută sau nu”, a afirmat Mateescu.
Sociologul nu vede existența unei “extreme” de stânga precum este cea de dreapta:
“Singurul lucru care este cert și real este că societatea americană s-a polarizat foarte mult în ultimii 50 de ani. Sunt mai multe moduri de a măsura lucrul acesta. Pe toate reiese că diferențele de perspectivă, de opinie, dintre oamenii de convingeri ideologice diferite, pe stânga, respectiv dreapta, s-au accentuat. Nu aș vorbi despre termenul «extremă stânga». Termenul «extremă» are întotdeauna o încărcătură foarte puternică și este foarte complex, foarte greu de definit de fapt. Ceea ce este clar și indubitabil în SUA este că există din ce în ce mai puține elemente comune de referință pentru cele două mari blocuri ideologice. Din perspectiva mea, «extremă» înseamnă să ucizi pentru cauză. Din punctul meu de vedere, cifrele sunt dezarmante. Extrema dreaptă este extraordinar de activă în Statele Unite. Există enorm de mulți țicniți albi care ucid și albi și negri și evrei, mult mai mult decât al Qaeda, apropo”.
„«Eh, ați exagerat cu chestia asta». Atunci se va opri”
„Când vine vorba de bătălia pe planul ideilor, care este foarte foarte importantă, e un conflict în desfășurare și societatea, schimbându-se foarte mult, și potențialul de extremă într-o parte sau în alta a crescut foarte mult în ultimii ani. Punctele de vedere sunt mai radicale. Trump n-ar fi fost niciodată nici măcar luat în serios drept candidatul Republican acum 20 sau 30 de ani. Bernie Sanders la fel. Bernie Sanders a fost în afara partidului Democrat decenii întregi, era mult mai la stânga. În schimb, vocile care sunt ceva mai moderate n-au reușit să se impună, cu excepția lui Joe Biden acum. Și nu e vorba de politicieni care schimbă societatea, societatea s-a schimbat foarte mult, pentru că America este în centrul unei schimbări absolut colosale și anume revoluția post-industrială prin care trecem. Se schimbă totul, economia, percepții, valori. Genul ăsta de eveniment este ca o undă seismică. Separă foarte clar lucrurile, fie ești de acord cu ce se întâmplă, fie nu. O să vedem conflicte de idei mult mai puternice în săptămânile și lunile următoare”, a precizat Barbu Mateescu.
Nu este ușor de spus dacă România va fi afectată de reverberațiile mișcărilor sociale din America.
”În România avem un pic de deficit de cunoaștere a istoriei și a componentelor mai puțin luminoase ale istoriei. E foarte complicat. Sunt multe nuanțe, pentru că țara are multe viteze de dezvoltare, o parte este în secolul XIX, o parte în secolul XX, alta în secolul XXI. Pe o distanță de 50-60 de km de mers cu mașina, dacă pornești dintr-un oraș mare și te duci până în rural vezi nivele foarte diferite de trai, dezvoltare, de percepții”, a afirmat Mateescu.
Astfel de schimbări de atitudine, precum cea din SUA, ar mai putea apărea pe viitor, până cineva va spune că este prea mult, apreciază sociologul: „Până când va exista un moment când se va sări calul, în sensul în care o parte semnificativă a opiniei publice din SUA va spune: «Eh, ați exagerat cu chestia asta». Atunci se va opri”.
„Este o formă simbolică de protest împotriva unui mod de a scrie istoria”
Politologul Cristian Pîrvulescu nu consideră vandalizarea statuilor din Belgia ca fiind violență, ci o formă simbolică de protest față de un mod de a scrie istoria.
“Duminică, la Bruxelles, am nimerit exact în manifestația de protest. Am prins șarja poliției pe drum și am văzut statuia lui Leopold al II-lea, pe care au fost scrise tot felul de lucruri pe ea. Este o chestiune normală. Cei care au făcut-o erau congolezi. Știți câți morți au fost în Congo din cauza lui Leopold al II-lea? Cinci milioane! Este o formă simbolică de protest împotriva unui mod de a scrie istoria, pentru că și «Pe aripile vântului» și statuile din Marea Britanie, Belgia sau din SUA - a mai avut loc și confruntarea de la Charlottesville din cauza statuii unui general conferedat - toate aceste lucruri se referă, de fapt, la raportarea la istorie, pentru că istoria nu este neutră, este subiectivă și ea reprezintă diferite puncte de vedere.
Aici este o confruntare între cele două viziuni. Acum, după moartea lui George Floyd, cei care consideră că, spre exemplu, cultura americană este în mare măsură influențată de Sud și că rasismul a rezistat încă un secol și jumătate din cauza asta, găsesc că este oportun să-și manifeste nemulțumirea, pentru că, da, «Pe aripile vântului», precum filmul, este o scriere rasistă. Dar problema literaturii americane și în general a artei americane este că majoritatea artiștilor importanți din secolul XX proveneau din Sud, pentru că Nordul a câștigat războiul economic, iar Sudul pe cel ideologic, cultural. Acum vedem care sunt consecințele acestui lucru, pentru că între America economică, a libertăților și America culturală și a tradițiilor, conflictul n-a făcut decât să se adâncească. Nu e numai în America. În exemplul pe care l-am dat cu Belgia este vorba de moștenirea colonială, cu Marea Britanie la fel. Peste tot avem situații de genul acesta", a explicat politologul, pentru Digi24.ro.
Profesorul vede gestul retragerii temporare a filmului "Pe aripile vântului" ca o reparație simbolică.
"Companii precum HBO nu fac altceva decât să se adapteze. Nu vor să fie privite promovând ceva care nu este acceptabil din punct de vedere social. Costurile ar fi prea mari. Sunt și în confruntare cu Netflix. Publicul poate oricând, din motive de genul ăsta, să boicoteze postul sau compania și să o pună într-o situație complicată. Atunci, preferă să ia măsuri de genul ăsta, care sunt privite de unii ca fiind forme de poliție culturală, politică corectă ș.a.m.d., dar care sunt forme de reparare simbolică a unor situații care au dus la întărirea rasismului", consideră Cristian Pîrvulescu.
Acesta afirmă că acțiunile protestatarilor nu dăunează cauzei lor.
"Rasiștii vor fi rasiști. Problema nu este cu cei care sunt deja de o parte sau alta, problema este cu zona mediană. Din punctul ăsta de vedere, formarea tinerelor generații este esențială. Abraham Lincoln a trebuit să trișeze ca să poată să treacă amendamentul privind interzicerea sclaviei prin Constituție, pentru că în propriul său partid erau sclavagiști și rasiști. Partidul Republican acum a devenit partidul conservator, prin excelență, dar atunci era un partid progresist. A trebuit să pună în practică celebra formulă a lui Machiavelli, «scopul scuză mijloacele», în sensul în care a cumpărat, prin poziții pe care le-a oferit, parlamentari congressmeni democrați care își pierduseră mandatul. Alegerile aveau loc în noiembrie, dar schimbarea nu era ca acum în ianuarie, era în martie. Între decembrie, data la care s-au aflat rezultatele, și martie a promovat aceste persoane în diferite poziții, dar ei rămăseseră membri ai Congress-ului și din punctul ăsta de vedere a putut să obțină voturile necesare pentru un amendament constituțional. Asta vă arată cât de dificilă este schimbarea culturală. Ea se desfășoară în timp.
Acum, cei care susțin supremația albă sunt în general o minoritate. Bătălia ideologică se dă, dar mie mi se pare că ea s-a aprins acum, în primul rând, din cauză că Donald Trump s-a lăsat antrenat și a preferat genul ăsta de conflicte, din motive electoraliste simple, în felul acesta controlându-și mai bine baza electorală. N-a făcut decât să trezească foarte multe frustrări în partea cealaltă.
Am văzut foarte mulți care insistă asupra actelor de violență. În cazul meu, la Bruxelles am văzut cine le-a făcut. Nu știu cine le-a făcut în Statele Unite ale Americii. La Bruxelles erau congolezi furioși. Statuia lui Leopold al II-lea este în spatele Palatului Regal, foarte aproape de cartierul Matongé, care este cartierul congolez, în Ixelles. Poliția negocia cu ei, încerca să-i liniștească. Am văzut un comportament cât se poate de decent al poliției. Șarja poliției, care aproape că m-a atins, a venit târziu, după ce manifestanții deveniseră violenți. Aceștia erau violenți pentru că în drumul lor spre casă au întâlnit poliția. Anarhiștii, de obicei, când văd poliția se simt foarte bine. Aici a fost vorba de anarhism de stânga.
În Statele Unite, mulți dintre cei care au recurs la violențe erau mai degrabă anarhiști de extremă dreaptă, care folosesc anarhia cu un scop, pentru că anarhia nu este un obiectiv în sine, ci este încercarea de a provoca ceva, de exemplu, dictatura. O minoritate din SUA își dorește un al doilea război civil. Înseamnă că îl vor realiza? Nu. Este pur și simplu o formă de exprimare a nemulțumirilor, a frustrărilor, mai ales economice, dar fondate cultural, care s-au acumulat. Albii cred că sunt victime, iar alegerea lui Obama i-a făcut să se înrădăcineze în această condiție, că sunt victime ale politicii corecte, că sunt persecutați pentru că sunt albi. La rândul lor, cei de culoare – George Floyd este un exemplu foarte bun – se consideră victime, pentru că au o anumită culoare. Realitatea este că victimele sunt mai degrabă afro-americane, decât albe, dar asta este o chestiune subiectivă, depinde din ce parte privești”, a declarat Cristian Pîrvulescu.
