Între 1945 și 1973, lumea occidentală a construit cea mai mare clasă de mijloc din istorie. A fost o alegere politică deliberată. Și poate fi repetată.
Există o perioadă din istoria recentă pe care economiștii o invocă tot mai des, mai ales în contextul dezbaterilor despre inegalitate și creștere economică. Economiștii o numesc Cei Treizeci de Ani Glorioși — intervalul 1945-1973, când lumea occidentală a trăit cel mai spectaculos episod de prosperitate distribuită din istoria capitalismului.
Un muncitor din Detroit sau Lyon al anilor '50 putea cumpăra o casă, o mașină și putea trimite copiii la universitate. Salariile creșteau an de an, sincronizat cu productivitatea muncii. Accesul la sănătate și educație se universaliza. Nu mai fusese niciodată așa, la această scară.
Întrebarea pe care o pun tot mai des în discuțiile despre politica economică a României este simplă: poate fi reeditat acest model? Și cred că răspunsul este da — cu condiția să înțelegem corect de ce a funcționat.
Prima clarificare importantă, pe care mulți o ratează: Cei Treizeci de Ani Glorioși nu au fost produsul guvernelor socialiste. Economistul american J. Bradford DeLong, în cartea sa Slouching Towards Utopia, îl descrie ca un „regim de politică economică" adoptat de guverne de toate culorile politice. În acei ani, guverne conservatoare în Germania, gaulliste în Franța și republicane în SUA aplicau politici pe care astăzi le-am numi de stânga fără ezitare. Cota marginală maximă de impozitare în SUA sub președintele republican Eisenhower era de 91%.
Mecanismul central al modelului este esențial și adesea inversat în dezbaterea publică de astăzi: redistribuirea a generat creșterea, nu invers. Nu bogăția a „picurat" de sus în jos — ci redistribuirea puterii de cumpărare către clasele muncitoare a creat cererea care a justificat investițiile private, care au generat productivitate și inovație. Inegalitatea nu este doar inechitabilă moral. Este ineficientă economic. Banii concentrați la vârf nu circulă, nu generează cerere, migrează în active financiare speculative. Redistribuirea a generat creșterea, nu invers. Acesta este argumentul central al celor mai buni economiști ai momentului — și este direct aplicabil României.
Când spun acest argument, replica standard sună familiar: „globalizarea face imposibil orice. Capitalul fuge, companiile se relochează, suntem cu mâinile legate." Există un sâmbure de adevăr în această poziție. Dar și multă exagerare. Capitalul amenință că pleacă mai mult decât o face efectiv — mai ales în sectoare dependente de infrastructură, forță de muncă locală calificată și piețe interne. Mai important: statul a ales să se retragă după anii '80, nu a fost forțat. Thatcher și Reagan nu erau inevitabili. Demantelarea consensului postbelic a fost o decizie politică, nu un imperativ economic.
Astăzi, presiunile care ar putea recrea condițiile pentru un nou model de creștere economică distribuită există și sunt reale. Competiția geopolitică cu China reproduce parțial logica Războiului Rece — deja forțează state occidentale să reindustrializeze și să investească masiv în sectoare strategice. CHIPS Act în SUA, reînarmarea europeană — reprezintă exact opusul doctrinei neoliberale care a dominat ultimele patru decenii. Tranziția energetică, la rândul ei, cere investiții publice la o scară comparabilă cu reconstrucția postbelică.
Pentru România, argumentul devine și mai puternic. Știm că România a redus decalajele față de media europeană în ultimele două decenii — PIB-ul pe locuitor a depășit deja mai multe state membre — și acest proces nu s-a încheiat. Această convergență nu s-a întâmplat accidental. Programul european de coeziune — investiții publice susținute în infrastructură, educație și dezvoltare regională — a fost unul dintre motoarele ei principale. Este un argument viu că modelul funcționează: investiția publică strategică generează creștere reală și distribuită. Nu e o teorie. E un rezultat deja vizibil în România.
Rezervorul de convergență cu media europeană nu s-a epuizat. Dar problema României este că lipsesc instrumentele fiscale naționale pentru a-l finanța la scara necesară. Cu o colectare fiscală de 28-29% din PIB — printre cele mai scăzute din UE — România nu suferă în primul rând de cheltuieli excesive, ci de venituri insuficiente. Cota unică de impozitare și-a atins limitele structurale. În schimb, impozitarea progresivă, însoțită de colectare mai eficientă, ar putea schimba ponderea veniturilor la buget. Nu este un argument ideologic, este un argument de arhitectură fiscală.
Există și o dimensiune europeană relevantă. Raportul Draghi din 2024 — semnat de fostul președinte al BCE, nu de un economist de stânga — estimează că Europa are nevoie de circa 800 de miliarde de euro investiții publice anuale pentru a rămâne competitivă. Reindustrializarea, autonomia strategică, tranziția energetică: toate cer un stat activ, nu unul retras. Logica Celor Treizeci de Ani Glorioși trebuie readusă în actualitate — dar la nivel european, pentru că statele membre individual nu mai au masa critică să acționeze singure.
Un model românesc al Celor Treizeci de Ani Glorioși nu poate fi o copie fidelă a originalului. Dar principiile sunt transferabile: fiscalitatea progresivă și colectarea serioasă creează premisele pentru creșterea cererii interne; investiția publică strategică în infrastructură, educație, energie și industrie de apărare au efecte de multiplicare; reconstrucția capacității administrative fără de care niciun proiect ambițios nu funcționează; și, poate cel mai greu de obținut, un proiect politic pe termen lung, dincolo de ciclul electoral de patru ani.
Cei Treizeci de Ani Glorioși nu au fost un accident al istoriei. Au fost rezultatul unor alegeri politice deliberate, menținute cu consecvență pe parcursul unei generații. România are rezervorul de creștere, are și argumentele, îi lipsește alegerea.
