Filmarea cu camera de pe umăr, stilul întâlnit în filmele de groază pentru a induce frica spectatorilor 

Ciucă, despre renunțarea la Cîrstoiu: Era clar că nu există nicio speranță

Burduja: Să ne concentrăm pe viitor. Orice zi pe care o pierdem în aceste cancanuri – ce a fost, cine a fost – este o zi pierdută

Romașcanu: Niciodată să nu spui niciodată. Am avut un doctor bun candidat, dar n-a putut să ducă lupta

Nicușor Dan: „Bătălia se dă în continuare între mine și Piedone”

Gaz periculos depistat în școli și grădinițe din 16 județe. E considerat unul dintre factorii de risc pentru cancerul pulmonar

Ce spun bucureștenii despre retragerea lui Cîrstoiu

Un tren a luat foc în mers în Canada

Claudiu Manda și Rareș Bogdan, în topul absenților din Parlamentul European

România vrea să cumpere vehicule militare din Coreea de Sud

„Se porneşte de la normal şi se ajunge la nebunie. Asta te trage în mijlocul acţiunii. Eşti acolo, tu eşti ăla! Tu eşti, deci tu, cel care stai în fotoliu, lumea o vezi prin ochii acelui nebun care mişcă camera şi e urmărit de monştri!”, spune Adrian Georgescu, critic de film.

„Filmele sunt făcute în special în felul ăsta. Să inducă frica, şi teama, şi senzaţia aceea de urmărire”, spune Răzvan Nistor, critic de film.

În anul 1999, întreaga lume a tras o spaimă soră cu moartea la vizionarea filmului „Blair Witch Project". Producţia horror este emblematică pentru stilul „Found Footage" sau „Casete Pierdute", pe care l-a consacrat. După „Blair Witch Project", zeci de alte filme au vrut şi ele o felie din... publicul îngrozit.

„Să faci un film într-o pădure, cu un buget de vreo 60.000 de dolari, în trei oameni, cu o cameră video, este ceva deosebit. La vremea aia, cel puţin, a dat pe spate pe toată lumea. Şi evident că a avut un succes fenomenal, având încasări de două sute şi ceva de milioane, din câte ştiu eu”, spune Răzvan Nistor, critic de film.

„Îţi dădea o senzaţie pe care puţine filme horror ţi-o dădeau în acea perioadă, mergea foarte mult pe atmosferă, mergea foarte mult pe perspectiva de persoana întâi, în special că nu ştiai cum arată personajul principal, personajul prin care vedeai tu tot ce se întâmplă”, adaugă Răzvan Nistor.

Stilul „Found Footage” se bazează pe o reţetă simplă: spectatorul este anunţat că cineva a găsit, întâmplător, nişte casete vechi, iar publicul vede conţinutul lor şi descoperă misterul pe care îl ascund.

„Genul Found Footage, sau Casete Pierdute, ar fi o traducere OK în limba română, este un gen care presupune un fel de mister sau o căutare a adevărului bazat pe nişte material, care era înainte pierdut şi acuma e găsit. Asta e premisa aproape a fiecărui film din acest gen”, spune Alexandru Vizitiu, critic de film.

„Uite, de exemplu în Cloverfield. Se deschide cu nişte rânduri scrise pe ecran, „Înregistrare găsită la data de, în fostul New York...” (...) Dar de fapt acolo sunt nişte chei. Îţi zice de fapt, a fost un fel de problemă, masacru, sfârşit al lumii sau ce s-a întâmplat acolo, fostul New York sau fostul Manhattan”, spune Adrian Georgescu, critic de film.

Suspansul se construieşte încet, iar spectatorii sunt introduşi în atmosfera de groază.

Filmarea cu camera de pe umar, prin webcam-uri sau cu ajutorul camerelor de supraveghere face ca toata experienţa publicului sa fie mult mai vie decât la filmele clasice.

„Un artificiu bun pentru că injectează viaţă şi, mai ales în filmele de groază, te trage de guler, te aduce acolo şi te pune în situaţia de a fi în miezul acţiunii”, Adrian Georgescu, critic de film.

Genul „Found Footage” câştiga public şi atenţie mai ales datorita iluziei autenticitaţii. Gândul care însoţeşte permanent spectatorul este... „Oare aceste lucruri chiar s-au întâmplat?..."

„Creează acel gimmick, ideea că la ce te uiţi tu acuma este real, este un fel de document al unei întâmplări reale, şi nu este un film regizat, scris de un scenarist şi jucat de actori profesionişti. (...) Oferă o autenticitate falsă”, spune Alexandru Vizitiu.

„Ştiu oameni care chiar au impresia că ce s-a întâmplat, ce văd ei în Blair Witch Project, chiar s-a întâmplat. Adică nu este filmat de actori, nu este un regizor în spate, nu este un scenariu, ci pur şi simplu chiar este o casetă pierdută care a fost regăsită de curând şi chiar ne arată ce s-a întâmplat cu adevărat acolo”, adaugă criticul de film.

Filmele care se încadreaza în genul Found Footage au un mare avantaj pentru producători: costurile sunt foarte reduse, bugetele sunt infime, dar încasările pot atinge cote neaşteptate. Aşa s-a întâmplat şi cu Cloverfield, filmul din anul 2008 produs de J. J. Abrams. Acesta a avut un buget de 25 de milioane de dolari, dar a încasat de două ori banii investitiţi în weekendul după lansare. Acelaşi succes l-a avut şi spaniolul „REC”.

„Cred că cele mai frumoase părţi din filmele de groază sunt acele 15 sau 20 de minute în care se porneşte de la Rai şi se ajunge la Iad. Iar în REC se întâmplă înfricoşător. Deci practic într-o secundă ai deschis uşa, ai trecut pragul, eşti în partea cealaltă şi deja te ţii de pereţi, nu mai ştii, te uiţi, nu te mai uiţi, este unul din puţinele filme care au reuşit să mă înspăimânte”, spune Adrian Georgescu.

Actorii în filmele de tip Found Footage sunt, de cele mai multe ori, necunoscuţi. Publicul se ataşeaza uşor de ei şi tensiunea lor devine... tensiunea spectatorilor.

„Multe dintre ele conţin actori care nu sunt profesionişti în mod voit, ca să îi ascundă de public, nu o să-l distribuie niciodată într-un astfel de film pe Brad Pitt, ca ar distruge complet iluzia, dar unii dintre ei nefiind foarte profesionişti, nefiind veterani în jocul actoricesc, se vede pe ei că sunt actori şi încearcă să mimeze interacţiunea reală dintre oameni. Şi asta deseori distruge iluzia complet”, spune Alexandru Vizitiu.

Montajul acestor filme este un element esenţial şi deloc lăsat la voia întâmplarii.

„Uite, în Cloverfield este o fază foarte interesantă şi bine găsită. Dintr-un accident aparent, se intercalează filmări care fuseseră luate anterior începerii acţiunii cu cele din timpul, mă rog, defăşurării evenimentelor. Şi e un clue frumos găsit de scenarist. Dar genul acela de montaj e foarte greu de făcut. Pentru că el trebuie să pară ca o freză abil aranjată. Să fie aranjată, dar să pară dezordonată”, spune Adrian Georgescu.

Evident, primele filme din gen au fost foarte apreciate, dar o data cu trecerea anilor, genul Found Footage a devenit, şi el, plin de clişee.

„Atunci când personajul principal fuge, şi scapă camera, şi apoi vezi ce se mai întâmplă, apoi trece noaptea, şi ia cineva camera... E unul din clişeele care se întâmplă foarte des. Un alt clişeu este senzaţia aia că te urmăreşte cineva mereu... (...) Şi faptul că, aşa cum spuneam şi mai devreme, personajul nu aruncă camera şi nu încearcă să îşi salveze viaţa. Asta este o mare problemă în genul Found Footage”, spune Răzvan Nistor, critic de film.

Una peste alta, genul Found Footage este o plăcere vinovată. Pentru că dacă nimeriţi unul dintre filmele care să nu fie chiar pline de clişee şi care să aibă actori decenţi, veţi avea parte de aproape două ore de adrenalină şi suspans. Adică fix ce caută fanii filmelor horror!

„De fapt, noi ce vrem, toţi cei care ne uităm la un film de groază? Să fim şocaţi, să fim speriaţi. Să nu putem dormi noaptea. E o nevoie a omului: Zgâlţâie-mă! Crează-mi o stare”, spune Răzvan Nistor, critic de film.