În istoria recentă a Europei, momentele de criză structurală au generat invariabil două tipuri de răspuns politic: anestezia populistă, care promite o prosperitate fără efort, și chirurgia radicală, care acceptă durerea prezentă pentru a salva viitorul organismului statal. Dacă privim spre Germania postbelică a lui Ludwig Erhard sau spre reformele dure din Marea Britanie a anilor '80, observăm un numitor comun: asumarea impopularității ca preț al responsabilității istorice.
Astăzi, România traversează un astfel de moment tectonic. Perioada 2025–2026 nu va rămâne în manualele de istorie doar ca o criză bugetară, ci ca momentul în care statul român a trebuit să aleagă între colapsul sub greutatea propriilor privilegii și o dureroasă, dar salvatoare, redefinire a contractului social. În centrul acestei furtuni se află figura premierului Ilie Bolojan și ceea ce aș numi nașterea unei noi hegemonii culturale a eficienței.
Falimentul „Vechiului Regim” și imperativul adevărului brutal
Instalarea actualului guvern a survenit pe fondul unei crize de credibilitate a finanțelor publice fără precedent, cu un deficit bugetar care amenința să depășească 9% din PIB. Această „gaură bugetară” nu este doar o cifră într-un tabel Excel; este simptomul unei boli cronice a statului român, o moștenire toxică a deceniilor de indecizie.
În acest context, spectrul incapacității de plată și riscul suspendării fondurilor europene au transformat mandatul administrativ într-o logică a „salvării naționale”. Nu mai vorbim despre administrare curentă, ci despre o operațiune de salvare a pacientului România de pe masa de operație. Măsurile adoptate sau planurile de reformă – reducerea a 13.000 de posturi din administrație, reformarea pensiilor speciale ale magistraților, reforma companiilor de stat, ordine în finanțe sau comasarea universităților – reprezintă sfârșitul iluziei că putem trăi la nesfârșit pe datorie.
Ceea ce distinge însă ”modelul Bolojan” de tentativele anterioare de reformă este refuzul de a „îndulci pastila”. Strategia populistă a fost înlocuită cu o strategie a „adevărului brutal”. Premierul Ilie Bolojan nu a căutat simpatia, ci a articulat o narațiune a inevitabilității, în care tăierea „cărnii vii” este singura opțiune onestă pentru a opri cangrena.
Alternativa la reformele lui Bolojan nu este prosperitatea, ci haosul, FMI-ul sau derapajele extremiste. Poate cea mai profundă mutație ideologică pe care o trăim este resemnificarea conceptului de „justiție socială”. Tradițional, stânga a monopolizat acest termen, echivalându-l cu redistribuirea. Guvernarea Bolojan, însă, propune o nouă paradigmă: eficiența ca justiție socială.
Risipa banului public este un furt din buzunarul cetățeanului onest. Metafora „stadionului fără echipă”, utilizată recurent de premier, a devenit simbolul perfect al acestei risipe iraționale. De ce să plătim noi, contribuabilii, pentru monumente ale orgoliului local care stau goale?
Această viziune introduce o dihotomie necesară între „producători” – mediul privat, cei care creează valoare – și „consumatorii de resurse” care parazitează statul. Când premierul afirmă că în mediul privat sunt „locuri de muncă reale”, el nu jignește funcționarul onest, ci delegitimează sinecura. Este o redefinire a patriotismului economic: patriot nu este cel care cere sporuri, ci cel care produce valoare adăugată.
Totuși, nicio reformă de o asemenea anvergură nu este lipsită de riscuri. Insistența pe cifre și eficiență poate crea, uneori, percepția unui „tehnocrat rece”, rupt de suferința individuală. Este datoria noastră, a oamenilor politici, să explicăm că această răceală aparentă este, de fapt, forma supremă de grijă față de viitorul națiunii. Empatia populistă, care dă azi și ia dublu mâine prin inflație, este adevăratul cinism.
Trebuie să înțelegem că miza acestor reforme depășește granițele României. Într-un context geopolitic volatil, cu un război la graniță și cu presiuni enorme pe flancul estic al NATO, un stat falimentar este un stat vulnerabil. România nu își permite să fie veriga slabă a Europei. Reformele structurale, reducerea deficitului și îndeplinirea jaloanelor PNRR sunt, în ultimă instanță, garanții de securitate națională.
Nu mai asistăm la o luptă clasică stânga-dreapta. Suntem martorii unei confruntări istorice între populiștii care vând iluzii și reformiștii care își asumă realitatea. Această nouă hegemonie culturală – ideea că statul trebuie să fie suplu și eficient – este, poate, cel mai mare câștig al acestei perioade dificile.
Suntem, așadar, în fața unui test de maturitate națională. Era Bolojan - „Bolojanismul” - nu este despre o persoană, deși figura premierului este centrală în această arhitectură de legitimare. Este despre capacitatea noastră, ca societate, de a accepta că vremea „pensiilor speciale” și a „stadioanelor goale” a apus.
Avem de ales între a continua să protejăm un „vechi regim” clientelar, care ne-a ținut captivi în subdezvoltare, sau a sprijini o construcție care, deși dureroasă, este singura cale spre o Românie europeană, demnă și sustenabilă.
Istoria ne va judeca nu după cât de mult am strigat împotriva tăierilor, ci după cât de repede am înțeles că, fără aceste tăieri, nu ar mai fi rămas nimic de salvat. Eu aleg să cred în curajul acestei națiuni de a prefera adevărul vindecător în locul minciunii reconfortante.
