Povestea românilor nevăzători care au câștigat un concurs de escaladă în Europa
Au ajuns foarte sus, prin forţe proprii, cu ambiţie şi perseverenţă, deşi nu văd. Au dovedit că puterea minţii, disciplina şi voinţa, pot muta şi munţii din loc. Emisiunea Din Interior vă propune o poveste ieşită din comun, povestea unor tineri nevăzători care s-au întors de curând din Austria, cu locul întâi la cel mai important concurs de escaladă din Europa. Îndrăzneşte să urci, un reportaj special Din Interior despre depăşirea limitelor şi spulberarea tuturor tabu-urilor.
Răzvan Nedu, campion european la paraclimbing: „Cred că acum dacă ai opri pe cineva pe stradă şi ai întreba: crezi că poţi să te caţeri legat la ochi? Cred că toată lumea ar spune că eşti nebun şi că e imposibil să faci asta. Şi asta e inclusiv mentalitatea persoanelor cu dizabilităţi de vedere sau care nu văd deloc. Eu am zis că nu pot să fac aşa ceva, iar făcând asta mi-am demonstrat mie că pot mai mult decât cred şi atunci încerc să dau cât mai mult.
Pentru oricine care ar veni să se caţere la o sală de căţărat şi are o deficienţă de vedere, de auz, orice deficienţă ar avea şi să interacţioneze cu alte persoane şi acele persoane să nu-l izoleze, bă, tu stai aici că ai deficienţă, şi că nu poţi să faci asta şi că nu ştiu ce. Ei, de fapt, să te ajute pe tine să te caţeri, e super tare să fii băgat în seamă de alţii, nu?”
Claudiu Miu, antrenor: „Încă din primele zile în care ei vin la escaladă observăm mici schimbări, îmbunătăţiri în vieţile lor. Fie că vedem bucuria lor şi vedem ce înseamnă asta pentru ei, partea de aventură, partea de căţărat. Folosesc echipamentele, sfoara, se dau în leagăn, în balans, joaca asta care e o aventură până la urmă. Ei descoperă o nouă lume, lumea asta a căţăratului în care ei trebuie să caute fiecare priză, fiecare mâner, fiecare mişcare, trebuie să le găsească, cele mai potrivite, cele mai bune, trebuie să facă o hartă, încep să le memoreze.”
În România trăiesc peste 100.000 de persoane cu deficienţe de vedere. De multe ori, viaţa lor se scurge între grija excesivă din partea familiei şi refuzul autorităţilor de a face din România un loc în care ei să fie independenţi. De aceea, pentru a ieși neînsoțiți din casă, nevăzătorii apelează la ingeniozitate.
Răzvan Nedu: În cazurile puţine, avem semaforul cu sunet, dar de cele mai multe ori, chiar de e aşa sau nu, mă bazez după maşini. Adică, şi tu poţi să încerci, închide doar ochii şi ascultă maşinile şi îţi dai seama când trec, care maşini trec. Atunci ştii când poţi tu să treci şi când nu.
Ştefania Nedu este mama a doi tineri nevăzători. I-au trebuit ani întregi ca să înțeleagă că obiceiul de a face ordine zilnic în casă îngreunează viața copiilor ei.
Ştefania Nedu: „La început schimbam lucrurile şi la Ana şi la Răzvan, când veneau de la şcoală ei nu le mai găseau unde erau puse, eu le mutam în alt loc. Se supărau, că de ce le mut, că de ce le pun acolo şi nu le las unde erau. Le-am zis că aşa sunt eu, să le mut, să le aşez, să şterg. Îmi spuneau să nu le mai mut, că nu ştiu după de unde să le ia. Trebuia să meargă pe bâjbâite şi din cauza asta. Mi-a fost foarte greu la început, eram încurajată să nu mai plâng, să nu mă mai supăr, că o să fie bine. Mai mult naşul nostru m-a încurajat, că zice că aşa a vrut Dumnezeu. Asta e încercarea, ştiţi, poate aşa a fost să fie.
O sală de escaladă din Bucureşti este locul în care Răzvan Nedu, un tânăr nevăzător în vârstă de 21 de ani, a devenit independent. Escalada i-a dat cel mai important lucru: curajul de a-și depăși limitele.
Răzvan Nedu, campion: „La început a fost ideea de a intra într-un mediu nou, într-un mediu în care foarte mulţi nu aveau o dizabilitate şi a fost diferit şi interesant ca interacţiune. Totodată, am fost nevoit să merg la săli, unde se ţin antrenamentele şi să merg singur. Pentru că nu poate să vină mereu cineva cu tine şi pentru că de la o vârstă ajungi şi tu să te incomodeze şi să te enerveze, îţi doreşti independenţa. Totodată, practicându-l din ce în ce mai mult şi dorindu-mi să fac performanţă a ajuns să devină o rutină, un lucru în jurul căruia se învârte activitatea mea de zi cu zi. În fiecare zi ştiu că am antrenamente şi alea sunt ştiute, sunt punctate, restul lucrurilor sunt înainte sau după antrenamente.”
Claudiu Miu este antrenorul lui Răzvan. După ce a trecut printr-un accident care l-a condamnat la pat pentru mai multe luni, şi-a dat seama cât este de importantă mobilitatea. Aşa a început, acum mai bine de patru ani, proiectul „Climb again", pentru a-i scoate din casă şi pe alţi oameni izolaţi din cauza bolii. Acum lucrează cu aproximativ 100 de tineri cu dizabilități, dintre care mai mult de jumătate au deficiențe de vedere.
Claudiu Miu: „Ideea principală a fost că persoanele cu dizabilităţi au potenţial şi au potenţial să reuşească în viaţă şi pot să aibă o viaţă grozavă. Mai mult decât o viaţă normală, aşa cum o definim noi. Atunci când ei sunt pe peretele de escaladă, asta am întâlnit-o foarte des, lumea nu îşi dă seama că ei nu văd, pentru că e atât de naturală pentru ei escalada şi o fac atât de bine. Ei au ajuns acum să meargă la competiţii internaţionale, cupă mondială, campionat mondial, sunt în lotul naţional de paraclimbing. Merg, câştigă medalii, e o întreagă reuşită, o întreagă schimbare în vieţile lor. Ei s-au încurajat unii pe alţii, să iasă din casă, să aibă activităţi şi vin în grupuri. Fie că vin de la şcoală în grupuri, şi aici vorbesc de nevăzători.”
Antrenorul Claudiu Miu s-a dus cu un panou de căţărat în mai multe şcoli speciale, unde tinerii nevăzători au făcut cunoștință cu escalada. Pe Cosmin Candoi, un elev în clasa a X-a de la Liceul Tehnolgic Special „Regina Elisabeta” din Bucureşti, acest sport l-a cucerit din prima. Acum este un sportiv premiat la concursuri internaționale. Cosmin este din Craiova şi pe parcursul anului şcolar locuieşte în căminul liceului, de unde pleacă zilnic la sala de cățărat.
Cosmin Candoi: „Mă trezesc la 7 dimineaţa, la 8 suntem la şcoală, la ore. La majoritatea orelor scriu pe laptop. De ce? Îmi e mai comod şi e mai benefic, pot să recitesc ceea ce scriu. În schimb, în alb negru dacă scriu, îmi ia mai mult să recitesc. Alte persoane înţeleg ce scriu, dar eu nu mai pot reciti ceea ce scriu. Şi la matematică, fizică, chimie, scriu totul pe caiet. Dar la restul, la română, la istorie, la geografie scriu pe laptop.”
După ce termină 12 clase, tinerii nevăzători susţin acelaşi examen de bacalaureat ca cei din învăţământul de masă.
Eugen Trifan, director Liceul Tehnolgic Special „Regina Elisabeta”: „Ei sunt nevăzători, este mai greu, învaţă mai greu, sistemul în care se dă bacalaureatul, noi mergem după programa învăţământului de masă. El scrie Braille, este o concentrare prea mare, nu poate să-şi exprime chiar tot ceea ce el a învăţat. Poate ştiu mai mult, dar nu reuşesc să scrie în Braille, iar cei care scriu în alb negru au un scris imposibil de descifrat. Cred că dacă li s-ar da voie să dea pe laptop, adică să fie sigilat şi cu voce sintetică, cu imprimantă, să îi scoată imediat subiectul, cred că ar fi rata de promovabilitate mai mare decât este în momentul ăsta.”
El nu vede acolo ce a scris, că este foarte urât, că nu este lizibil, că teza lui când o dă acolo este sigilată şi când o vede profesorul care corectează nu ştie că este de la nevăzătoi, ia uite, ăsta a terminat 12 clase, uite ce scris are. Ei au această ambiţie: de a merge singuri, fără baston, şi de a scrie. N-am reuşit să-i convingem că nu e bine să scrie, el vrea să scrie, să arate că mai are rest de vedere şi că mai poate. Nu sunt toţi chiar nevăzători total.
Claudiu Miu: „Sunt foarte mulţi şi noi îi vedem foarte puţin. Rar se întâmplă să vedem nevăzători care să meargă singuri pe stradă cu bastonul.”
Într-un Bucureşti deloc prietenos cu persoanele care au deficienţe de vedere, sunt foarte puțini cei care folosesc bastonul alb, un lucru esenţial pentru nevăzători şi simbolul independenţei lor. Asta deoarece, chiar și cu baston, infrastructura le limitează mobilitatea.
Răzvan Nedu: „În afară există trotuare pentru persoane cu dizabilităţi, cum avem piste pentru biciclişti, dar nici aia nu e măcar. Ar fi ideea de un trotuar pentru persoane cu dizabilităţi. S-a implementat la unele treceri de pietoni ideea de ceva pe care să îl simţi, un covor tactil, dacă ar fi peste tot. La fel, semafoarele cu sunet, cu senzori, ar fi utile, ceva, ori o aplicaţie pentru autobuze, ori o voce care să anunţe care autobuz vine. Pentru că eu când merg într-o staţie de autobuz, nu văd numerele.”
Cosmin Candoi: „Ar fi mai benefic pentru o persoană cu dizabilităţi să te ajute, adică să te înveţe cum să traversezi strada decât să te ia de mână şi să te traverseze strada cu el. De ce? Dacă te ia de mână, el te-a traversat strada, eşti în siguranţă acum. Data viitoare, poate nu e cineva care să te ia de mână şi să te traverseze strada. Aşa, mai bine te învaţă. Eu mai am un rest de vedere de 15% şi mă ajută foarte mult. Mă mai orientez şi după maşini. Maşinile care merg în aceeaşi direcţie cu mine, când pornesc ele, pornesc şi eu”.
Răzvan Nedu, campion european la paraclimbing: „Aici apare o problemă la familie. A fost şi la familia mea inclusiv: frica de a-ţi lăsa copilul să crească. Adică în orice familie e chestia aia când copilul se desprinde şi pleacă şi urmează să facă ceva, orice. Şi atunci presupun că orice părinte are o reţinere. Acum, imaginează-ţi că ştii că copilul tău nu vede şi e o reţinere mai mare. Adică eu pe ai mei să-i conving să merg cu bastonul, mi-am luat bastonul şi în primele două dăţi au venit după mine să mă ia, ţinând cont că era noapte şi eu nu vedeam. A treia oară le-am închis telefonul şi le-am zis: vin acasă”.
Ştefania Nedu, mama lui Răzvan: „Mi-a fost greu la început şi ceva timp a zis Răzvan să îl lăsăm şi pe el singur să se descurce, că n-o să trăim noi cât lumea. Şi dacă a zis aşa, l-am lăsat singur, să plece, să vină seara. Mi-era foarte greu, să ştiţi.”
Cătălin Marian Nicolaidi este profesor de istorie la Liceul Tehnolgic Special "Regina Elisabeta", una dintre cele şapte unităţi de învăţământ din ţară, pentru elevii nevăzători. Pe Cătălin Marian Nicolaidi, deficienţa de vedere nu l-a împiedicat să plece din orașul natal, Timișoara. A făcut liceul în București și studiile superioare în Constanța. Acum lucrează la liceul pe care l-a absolvit și el. De la catedră, observă cum a evoluat tehnologia la care pot avea acces elevii nevăzători și cum realitatea din afara școlii a rămas la fel ca acum 20 de ani.
Cătălin Marian Nicolaidi, profesor: „Am şi ore de mobilitate, de orientare, de scriere Braille, informatică. Pentru că pentru elevii nevăzători e foarte important, în afară de orele propriu-zise de şcoală, să aibă şi deprinderi de viaţă pentru a se descurca. Mall-ul este aici lângă noi, doar că pentru un nevăzător este ca o călătorie aproape să mergi câteva străzi.”
Faptul că tu te poţi baza să pleci din punctul A în punctul B, astăzi într-un fel şi mâine nu mai eşti sigur că poţi să ajungi la fel, te deprimă, îţi dă o stare de anxietate şi te face să nu mai ai curajul să pleci aşa, mereu, mereu singur pe drum. Maşinile care sunt parcate pe trotuar, când mergi cu bastonul sau singur e aproape imposibil să nu ajungi cu genunchii vineţi acasă. Şi toţi oamenii care au curaj să facă chestia asta, să meargă singuri, îşi asumă nişte riscuri. Pentru tine, ca nevăzător, drumul de la muncă acasă este mai greu decât munca în sine, e ca o corvoadă, pe care trebuie să o faci zi de zi, zi de zi.
Claudiu Miu, antrenor: „E o rată mare de şomaj în rândul nevăzătorilor, peste 90% şi cea mai mare rată din Europa. Asta înseamnă că sunt foarte puţini care merg singuri, care se întreţin singuri, care îşi întemeiază o viaţă şi care au o viaţă cum noi o definim normală”.
Chiar şi după ce obțin diploma de Bacalaureat sau diplome din învăţământul superior, nevăzătorilor le este greu să-şi găsească un loc de muncă. Meseria de asistent kinetoterapeut este una dintre puţinele meserii accesibile celor care nu văd. Astfel, copiii nevăzători nu au multe răspunsuri la întrebarea ce vor să se facă atunci când vor fi mari.
Răzvan Nedu: „La noi în ţară e greu, nu atât să-ţi faci facultatea, cât să te angajezi după, pentru că mentalitatea unui angajator este de obicei: la ce îl pot folosi pe omul ăsta? Şi la ce pot să îl folosesc în afară de fişa lui de muncă, iar aici o persoană cu dizabilităţi se descurcă mai greu. Plus că nu sunt o grămadă de locuri accesibilizate, e mai greu cu scanatul informaţiei, cărţi, informaţie, totul se mişcă mai greu.”
Ştefania Nedu: „Că e bun şi la masaj, dar mie îmi plăcea să dea şi la Drept, că a şi zis şi nu mi-a îndeplinit dorinţa asta. Poate cine ştie, pe viitor.”
Răzvan Nedu: „Sunt foarte schimbătoare zilele din viaţa mea. Adică, am fost cu şcoala şi cu astea, am lucrat la o firmă de masaj pe scaun, urmează să mă angajez, posibil, la un cabinet, am mai făcut particulare, joc şah, merg în parc cu prietenii, merg la munte, la mare. Citesc. Îmi place să citesc, doar că nu citesc ca tine o carte, folosesc sinteza vocală şi îmi citeşte electronic. O carte favorită....Shogun.(Ce ţi-a plăcut?) Diferenţa de mentalitate şi faptul că a trebuit ca cineva să se adapteze într-un alt mediu, trecerea asta bruscă şi totodată cultura japoneză, total diferită de cultura noastră.”
Pentru Răzvan, Cosmin şi colegii lor de la Climb Again, escalada rămâne o lumină într-o lume opacă. Cei doi sunt membri de bază ai lotului national de paraclimbing.
Răzvan Nedu, campion european la paraclimbing: „Escalada în ochii tuturor pare ceva periculos, extrem, am discutat, mi-au zis că sunt nebun unii, dar e un sport foarte sigur dacă e făcut în condiţii normale şi dacă toată lumea respectă regulile nu ai ce păţi, e foarte sigur. Mama mi-a spus că e periculos şi mi-a zis să nu mă lovesc, să am grijă şi dacă mă vede cu o julitură mică sau ceva, imediat e: te-ai lovit, te-ai nu ştiu ce, lasă-te, e periculos. Iar tata a spus că e un sport bun, că mă ajută să mă dezvolt ca fizic. Eu înainte eram piele şi os.”
Nedu Ştefania: „Nu le zic, dacă eu vreau să facă altceva şi ei nu vor, eu îi las să meargă înainte cu ce doresc ei. Nu impun, îi las în pace, doar cu escalada, cum v-am spus mai devreme, tot venea lovit, julit, lovit şi i-am zis nu te mai duce, Răzvan. A zis că nu, că pot face ce vreau, că tot se duce. Şi dacă mi-a zis aşa, l-am lăsat.”
Prin Campania de strângere de fonduri „Pune-te în ochii lor", desfăşurată pe parcursul a trei luni, cei de la Climb Again au reuşit să strângă banii necesari pentru deschiderea unui centru de terapie prin sport. Centrul va funcţiona în Bucureşti, din luna octombrie, iar antrenorul Claudiu Miu spune că va avea o capacitate de 2000 de locuri.
Cum s-a schimbat viaţa ta de când ai început să practici acest sport?
Cosmin Candoi: „M-a ajutat într-un fel să cunosc mai multe persoane şi, pentru oricine care ar veni să se caţere, să intre într-o sală şi să nu fie izolat, să vorbească toată lumea cu el ca de la egal la egal ş.a.m.d.”
Răzvan Nedu: „Să-ţi plănuieşti mişcările şi să fii atent la ce e în jurul tău, am învăţat asta şi din căţărat şi din şah. Limitele sunt impuse de noi, nu sunt chiar ceea ce par, de multe ori noi credem că ceva e imposibil şi într-o zi s-ar putea să realizăm că acel imposibil e posibil. O lume ideală ar fi o lume în care poţi să te mişti independent. În care, chiar dacă n-ar exista ruşine, să nu fie nevoie să-i întrebi pe alţii, să poţi să te mişti singur.”
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
