Astăzi se împlinesc patru ani de la momentul în care Rusia a declanșat invazia pe scară largă împotriva Ucrainei. Au existat, încă din primele săptămâni, analiști și lideri politici care avertizau că nu va fi un conflict scurt, ci un război de uzură, economic, militar și informațional. Cu toate acestea, în adâncul meu, am sperat că rezistența extraordinară a Ucrainei și solidaritatea Occidentului vor grăbi deznodământul. Astăzi, trebuie să recunoaștem că nu se întrevede o victorie rapidă. Iar pentru mine este aproape de neconceput scenariul în care Ucraina nu câștigă acest război, pentru că asta ar însemna nu doar o tragedie pentru Kiev și o situație geopolitică extrem de complicată pentru România, ci o lovitură directă în ordinea internațională bazată pe reguli.
Majoritatea românilor nu sunt de acord cu mine. Un sondaj INSCOP publicat zilele trecute arată o schimbare de percepție profundă în societatea românească: aproximativ 44% dintre români cred că Rusia are mai multe șanse să câștige războiul, în timp ce doar în jur de 23% mai cred într-o victorie a Ucrainei. Această inversare de percepție este un indicator al oboselii, al fricii și al presiunii informaționale constante la care suntem supuși. Iar războaiele nu se câștigă doar cu tancuri și muniție, ci și cu narațiuni, cu încredere și cu reziliență societală.
Prima lecție: NATO rămâne pilonul central, iar România și Europa nu își mai pot lăsa apărarea în seama altora
NATO este și trebuie să rămână fundamentul apărării colective. Alianța Nord-Atlantică este și va rămâne scutul nostru strategic, garanția supremă de securitate pentru România și pentru majoritatea statelor europene. Solidaritatea transatlantică este esențială și nu poate fi înlocuită.
Dar tocmai pentru a întări NATO, România și Europa trebuie să își asume mai multă responsabilitate pentru propria apărare. Și deja facem asta și pare că știm că o Europă puternică militar înseamnă un NATO mai puternic.
România și-a asumat obiectivul de a crește, în perspectivă, cheltuielile pentru apărare până la 5% din PIB, un efort bugetar considerabil, împărțit între investiții directe în capabilități militare moderne și proiecte de infrastructură strategică menite să îmbunătățească mobilitatea militară pe teritoriul național. Vorbim despre achiziții de echipamente, dar și despre o transformare structurală a modului în care ne pregătim pentru un mediu de securitate impredictibil.
La nivelul Uniunii Europene, creșterea este la fel de semnificativă: între 2021 și 2024, bugetele de apărare ale statelor membre au crescut cu peste 30%, atingând în 2024 un nivel record de aproximativ 326 de miliarde de euro.
Adoptarea, în 2024, a Strategiei Industriale Europene de Apărare marchează un pas esențial: statele membre și-au propus ca până în 2030 cel puțin 40% din echipamentele militare să fie achiziționate în comun, pentru a reduce fragmentarea, a eficientiza costurile și a consolida industria europeană de apărare.
Instrumente financiare noi, precum mecanismele dedicate achizițiilor comune și creșterea finanțării pentru cercetare și dezvoltare, adică peste un miliard de euro anual începând cu 2022, arată că Europa începe să investească mai mult și mai bine, mai eficient.
În paralel, se pune un accent puternic pe relansarea producției interne de muniție și armament, pentru a reduce dependența de furnizori externi și pentru a putea susține pe termen lung atât sprijinul pentru Ucraina, cât și echiparea propriilor armate. Este, în esență, o reașezare a Europei într-o logică de autonomie strategică complementară, nu alternativă, la NATO.
A doua lecție: războiul informațional este la fel de decisiv ca cel de pe front
Dacă pe frontul militar Ucraina rezistă eroic, pe frontul informațional lucrurile sunt mult mai nuanțate. Și aici, din punctul meu de vedere, trebuie să avem curajul de a spune lucrurilor pe nume: România a pierdut bătălii.
Alegerile prezidențiale din noiembrie 2024 au fost, din această perspectivă, un moment de cotitură. A fost evident că dezinformarea, manipularea emoțională și exploatarea frustrărilor acumulate în societate au avut un impact real. Am fost victimele unei confruntări informaționale, în care actorii ostili democrației au testat și ne-au exploatat vulnerabilitățile.
Am mai spus acest lucru într-un editorial anterior și îl reiau astăzi, poate cu și mai multă convingere: avem nevoie de o Celulă Națională de Contracarare a Dezinformării, funcțională 24 de ore din 24, cu buget și mandat clar, capabilă să demonteze rapid intoxicările printr-o linie de comunicare publică permanentă. Ar fi o inițiativă concretă de protecție a spațiului public democratic.
Această vulnerabilitate este, cu siguranță, și rezultatul a zeci de ani de investiții insuficiente în educație, în gândire critică, în cultură civică. Și este consecința unui sistem educațional care nu a reușit să țină pasul cu revoluția digitală și a unei societăți în care reziliența informațională este încă fragilă.
În paralel, educația media trebuie să devină obligatorie în liceu și, după cum știți, am depus această inițiativă legislativă în urmă cu două săptămâni. Tinerii trebuie să învețe să distingă între informație verificată și propagandă, între opinie legitimă și manipulare coordonată, între dezbatere democratică și radicalizare.
La patru ani de la începutul războiului, România are de învățat două lecții fundamentale. Prima: securitatea trebuie tratată ca o responsabilitate asumată activ, inclusiv prin investiții serioase în apărare, alături de partenerii noștri din NATO și din Uniunea Europeană. A doua: democrația nu se apără doar pe front, ci și cu cetățeni informați, critici și rezilienți.
Pentru că, în cele din urmă, războiul din Ucraina nu este doar despre Ucraina. Este despre ce fel de Europă vrem să lăsăm generațiilor următoare: una vulnerabilă și ezitantă sau una capabilă să se apere, militar și informațional, cu luciditate și curaj.
