Suntem tentați mereu să urmărim clasamente și topuri, câștigători și ”losers”. Câștigătorii iau totul pentru că le permitem, pentru că suntem înclinați să le acordăm atenția. Succesul este magnetic, ne captează chiar și fără să ne propunem. Nu suntem impresionați din cale-afară de competițiile care se încheie la egalitate. Acest șablon funcționează în sport, în negocieri, în politică. Funcționează în orice competiție, dar și în general, în viață. Și totuși, este doar un șablon, pentru că marea majoritate a evenimentelor nu se încadrează în clasamente și nu răspund neapărat la întrebarea „cine a câștigat?”.
Dacă depășim primul impuls și trecem peste această întrebare, ajungem la nuanțe, iar în cele mai multe situații cu care ne confruntăm, acestea oferă explicații mult mai precise oricărui eveniment. Detaliile sunt mai greu de reținut, dar ajută mai mult să înțelegem orice ni se întâmplă. Scriu aceste rânduri având în minte evenimente diverse - de la competiții școlare, la cele sportive, de la campanii electorale la topuri cu cele mai citite și vândute cărți - dar mă voi referi în continuare la cum catalogăm câștigătorii și pierzătorii în competiția politică românească.
Arhitectura noastră politică este clădită pe un sistem electoral reprezentativ proporțional. Spre deosebire de sistemele majoritare, unde câștigătorul ia totul (sau ”first past the post”), sistemul cu reprezentare proporțională are doua caracteristici importante. Prima este că ajunge să reprezinte mult mai bine întreaga populație în Parlament. A doua este că, în lipsa unui câștigător cu peste 50% a alegerilor, sistemul obligă partidele politice să negocieze și le împinge spre un consens.
La noi competiția electorală care nu este uninominală (precum la prezidențiale sau primărie, spre exemplu) are nevoie de doi pași pentru a decide cine este câștigătorul alegerilor. Dacă niciun partid nu trece de 50% din voturile exprimate, atunci se trece în pasul al doilea, care este cel al negocierilor pentru formarea unei majorități. Abia după aceea apele se limpezesc și știm cine va deține puterea și cine va face parte din opoziție. Bunăoară, partidul care a obținut cele mai multe voturi la alegeri fără a depăși 50% ar susține că a câștigat alegerile, dar practic ar putea să rămână în opoziție dacă celelalte partide negociază și ajung la un consens pentru o coaliție.
Așadar sistemul politic românesc este conceput diferit față de sistemele majoritare din SUA sau Marea Britanie, acolo unde partidul clasat primul după un scrutin va fi cel care va asigura guvernarea (”winner takes all”) și favorizează consensul, negocierile și colaborarea. Așa cum știe orice politolog, ambele sisteme electorale au avantaje și dezavantaje. Însă clar este că noi categorisim cine și cum a câștigat alegerile după o formulă a succesului care s-ar potrivi mai degrabă sistemelor electorale majoritare.
Am văzut ce s-a întâmplat în ultimele trei decenii cu toate alianțele și coalițiile care s-au format în politica românească, iar în ultima perioadă chiar am auzit des această observație că „alianțele sunt făcute să se destrame”. Democrația noastră foarte tânără ne-a arătat acest lucru până acum, este adevărat. Dar este fără dubiu că sistemul electoral pe care l-am adoptat ne tot împinge să găsim punți de comunicare și să formăm de fiecare dată coaliții, ne forțează să ne maturizăm și să ne așezăm mereu la masa negocierilor, nu putem înainta fără un minim consens cu cineva care ne-a fost până ieri un adversar.
Pot interveni alte situații sau conjuncturi mai excepționale, dar regula este că mereu trebuie să ne așteptăm la negocieri. Sistemul electoral ne împinge să căutăm situațiile ”win-win”, să ne îndreptăm spre consens și dialog, să ajungem, vrând-nevrând, la masa negocierilor. Nici nu mai pare a fi vreo alegere, ci suntem - obiectiv vorbind - constrânși să negociem.
