Livia Stanciu, opinie separată în decizia CCR

Judecătorul Livia Stanciu, fost președinte al Înalte Curți de Casație și Justiție, susține că CCR ar fi trebuit să constate că ancheta DNA privind modul în care a fost adoptată OUG 13 nu a creat un conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Ministerul Public. Argumentele magistratului sunt consemnate în opinia separată cuprinsă în motivarea deciziei Curții Constituționale din 27 februarie.

Spre deosebire de colegii săi, judecătorul Stanciu spune că actele pe care Curtea Constituțională le-a primit și analizat „probează anchetarea unor posibile infracțiuni săvârșite în procesul de adoptare” a OUG 13.

În ceea ce privește controlul de oportunitate al adoptării ordonanțelor de urgență, fostul președinte al ICCJ arată că acesta „este unul eminamente politic, exercitat de Parlament”. Controlul de legalitate poate fi, la rândul său, realizat de Parlament (care poate aproba sau respinge ordonanța) și/sau de Curtea Constituțională.

Totuși, Stanciu susține că și organele judecătorești au un cuvânt de spus: „Dacă există temeiuri de natură penală (fapte prevăzute de legea penală), controlul (în legătură cu un act emis de Guvern, fie că este individual, fie că este normativ) aparține și organelor autorității judecătorești (Ministerul Public, instanțele de judecată)”, se arată în opinia separată.

„În concluzie, controlul de oportunitate și cel de legalitate al ordonanțelor de urgență ale Guvernului interferează, iar dimensiunea legalității și a controlului circumscris acesteia cuprinde și controlul respectării legii penale în procesul de adoptare”, susține Livia Stanciu. Cu alte cuvinte, nu s-ar putea vorbi de control de legalitate în absența certitudinii că a fost respectată și legea penală.

Magistratul invocă și Raportul privind „Relația dintre răspunderea politică și răspunderea penală în ceea ce privește activitatea membrilor Guvernului”, adoptat în 2013 de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept - Comisia de la Veneția. Documentul distinge între răspunderea „politică”, „legală” și „penală” a miniștrilor astfel: răspunderea politică și cea legală a membrilor Guvernului pot fi concepute precum două cercuri, dintre care cel referitor la răspunderea politică este cel mai larg, iar cel referitor la răspunderea legală este mai restrâns, acoperind numai situații în care un ministru încalcă legea. Ca urmare, răspunderea penală a miniștrilor este o subcategorie a răspunderii legale.

Fosta șefă a ICCJ mai argumentează că DNA, pentru a putea dispune clasarea, trebuia întâi să verifice dacă există impedimente care să solicite o astfel de soluție.

„În cauza de față, asemenea impedimente (de ordinul evidenței și care nu implicau efectuarea de cercetări) nu au reieșit direct din conținutul sesizării, astfel că, în mod corect, organul de urmărire penală (procurorul) a dispus începerea urmăririi penale, conform art. 305 din Codul de procedură penală. Dimpotrivă, în cuprinsul sesizării erau reclamate fapte penale concrete ce se impuneau a fi investigate”, argumentează Livia Stanciu.

„Direcția Națională Anticorupție a acționat ca urmare a denunțului depus, așadar ca urmare a unei sesizări legale, făcând aplicarea normelor de procedură obligatorii în vigoare la momentul înrtegistrării denunțului”, susține judecătorul CCR.

Livia Stanciu mai consideră că CCR „nu se poate substitui nici judecătorului de cameră preliminară și nici instanței de judecată”, astfel că magistrații constituționali nu pot verifica legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală, nici dacă fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită sau nu.

Cu alte cuvinte, pronunțându-se asupra actelor din dosarul DNA, a temeiniciei sesizărilor, colegii din CCR au încălcat chiar ei competența unei alte autorități.