Ana Aslan: “Am avut o ambiție titanică”

Ana Aslan a fost o răsfățată a presei. Cu puține excepții, reporterii care i-au călcat pragul vreme de trei decenii au fost vrăjiți de titlurile ei, de prestigiul ei internațional, dar mai ales de miraculosul tratament pentru care se spunea că vin în România tot felul de celebrități - de la Charlie Chaplin la Marlene Dietrich, de la Aristotel Onassis la Salvador Dali, de la Jacqueline Kennedy la Charles de Gaulle ori Nikita Hrușciov.

Ana Aslan a fost ea însăși o celebritate, de fapt. Iar imaginea publică pe care și-a construit-o cu remarcabilă tenacitate, interviu cu interviu, îi servește astăzi drept soclu.

Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

“Dr. Aslan a refuzat să-și aroge meritul de a fi întinerit anumite celebrități, dar nici nu a negat extravagantele afirmații ale susținătorilor săi”, scria în ferparul publicat în mai 1988 “The New York Times”.

Dacă i se cereau confirmări despre celebritățile pe care le trata, Ana Aslan avea un răspuns pregătit. În 1972, de pildă, revista Familia o întreba “care este adevărul” despre ceea ce scriau unele ziare - anume că printre cei “care au folosit sau folosesc cura cu Gerovital [sunt] nume de primă mărime: De Gaulle, Montgomery, Picasso, Marlene Dietrich, Miguel Angel Asturias, Pablo Neruda”.

“Aș răspunde cum am răspuns și altor gazetari, în S.U.A. sau aiurea: deși folosesc Gerovital, în privința personalităților îmi pierd memoria!”, a replicat Aslan. (Un material din 2024 al Academiei Române menționează că printre pacienții clinicii de lângă București s-au numărat Dali, Dietrich, Chaplin, Onassis, Kennedy. Fundația Ana Aslan păstrează o carte cu dedicație de la Salvador Dali).

Și totuși, în ciuda gloriei și a distincțiilor internaționale primite de-a lungul vieții, “The New York Times” a numit-o în 1988 pe Aslan “un gerontolog controversat”, explicând că “establishmentul medical din Marea Britanie și Statele Unite [...] n-a constatat niciun beneficiu al Gerovitalului”. Iar în 2013, după un sfert de secol de la moartea sa, un cercetător de la Boston University avertiza, într-un editorial publicat în “Journal of the American Geriatrics Society”, că existau clinici americane care făceau reclamă la Gerovital H3, “deși acesta a fost interzis de FDA în 1982”.

Nimic despre toate astea în presa românească, însă. Zecile de interviuri pe care Aslan le-a acordat în lunga sa carieră - a condus Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie, primul din lume, din 1952, anul înființării, până la moartea sa în 1988 - sunt un prilej, pentru ea, de a-și promova ideile și munca de pionierat în geriatrie și gerontologie; și, în același timp, un prilej de a vorbi despre sine.

Întrebările sunt previzibile, școlărești, admirative, repetitive. La la fel și răspunsurile. Conversațiile, întinse pe pagini întregi, apar peste tot: în “Scânteia”, “Contemporanul”, “Femeia”, “Educație Fizică”, “Magazin”, “Munca”, “Ramuri”, “Familia”, “Știință și Tehnică”, “Flacăra”, “Orizont”, dar și în diverse almanahuri, de cel al “Scânteii”, organul de presă al partidului Comunist Român, până la un almanah intitulat “Bucurie Turism Tinerețe”.

Din toate aceste conversații s-a țesut, în timp, un portret oficial replicat aidoma și astăzi, la peste un sfert de secol de la moartea sa, în articole de presă, documentare, materiale aniversare, referate studențești.

Avem, pe de o parte, detaliile biografice. Ana Aslan s-a născut la Brăila în 1897, mezina unei familii de patru copii. După liceul făcut la București, a hotărât să dea la Medicină. Detaliul de culoare, reluat în multe dintre portretele sale, e că mama ei nu voia s-o lase la Medicină - și că în semn de protest n-a mâncat trei zil (fetele, în 1915, arareori urmau studii universitare, cu atât mai puțin universități științifice). S-a întrunit consiliul de familie. I s-a făcut voia. Facultatea a terminat-o în 1922 la București. S-a specializat în cardiologie, a făcut practică medicală și, în paralel, s-a înscris la doctorat, pe care și l-a luat în 1924 sub îndrumarea profesorului Daniel Danielopolu - medic și farmacolog strălucit, ultimul ministru al Sănătății înainte de instaurarea comunismului. (Despre Danielopolu, căsătorit cu ultima descendentă a familiei Kalinderu, se spune - uneori explicit, alteori indirect - că ar fi fost marea iubire a Anei Aslan).

Punctul de inflexiune, descris de multe ori de Aslan, s-a produs în 1949 la Timișoara. Trata un tânăr student diagnosticat cu o artrită a genunchiului. “La cea mai mică mișcare avea dureri atroce”, își amintește Aslan într-un interviu publicat de “Almanahul Contemporanul”. I-a cerut permisiunea să-i injecteze, intraarterial, procaină, un tratament pe care-l aplica de 7 ani în alte afecțiuni. Efectul a fost instantaneu: tânărul a ridicat piciorul, imediat, “în unghi drept”.

Așa a început totul. Aslan spune că pe lângă efectul local, tratamentul avea efect general asupra stării fizice și psihice a vârstnicilor, “iar semnul precis de regenerare l-am avut atunci când la o bătrină de 92 de ani, cu părul complet alb, a apărut o suviță de păr pigmentat”.

***

De-aici încolo, întregul efort de cercetare al Anei Aslan - sprijinit de endocrinologul C. I. Parhon, care a desprins din endocrinologie un departament distinct de geriatrie și gerontologie - s-a concentrat pe crearea și testarea Gerovital H3, care a fost prezentat la Karlsruhe în 1956 și mai apoi la Basel în 1957.

Primit cu scepticism de comunitatea științifică internațională - lucru obișnuit în cazul tratamentelor cu rezultate spectaculoase - Gerovital H3, botezat prin presa străină “elixirul tinereții”, și-a urmat calea. Inevitabil, cele două fațete ale muncii Anei Aslan s-au întrepătruns: pe de o parte era un medicament, un tratament, niște rezultate; de cealaltă parte pionieratul într-un domeniu puțin explorat la acea vreme. Așa se face că, deși nu există consens științific privind beneficiile Gerovitalului, Aslan și-a pus amprenta asupra dezvoltării geriatriei și gerontologiei - de aici premiile, distincțiile, onorurile internaționale.

Contextul era favorabil: regimul comunist tânjea după recunoaștere internațională, iar științele erau o zonă în care România putea da lovituri de imagine. În prima parte a domniei sale, Nicolae Ceaușescu a întins covorul roșu chiar și pentru savanți “fugiți” din țară, cum li se spunea - de exemplu pentru Henri Coandă ori pentru George Emil Palade, laureat Nobel pentru Medicină în 1974.

Aslan devenise, practic, un activ al statului român. Primise distincții internaționale importante, inclusiv Crucea de Merit clasa I a Republicii Federale Germania în 1971 și Les Palmes Académiques în 1974; iar în 1982, premiul Fundației Léon Bernard, acordat de Organizația Mondială a Sănătății - un premiu semnificativ, care recompensează “servicii remarcabile în domeniul medicinei sociale”. Aslan nu uită, în discursurile de acceptare a distincțiilor și în interviuri, să mulțumească pe larg partidului și secretarului său general.

Pe lângă potențialul de imagine pentru regim exista, în chip fericit, și potențialul financiar al cercetărilor Anei Aslan. Institutul, cu a sa bază de tratament de la Otopeni, era - alături de medicamentul propriu-zis, exportat în unele țări - o sursă de valută forte pentru statul român. Un documentar TVR postat pe Youtube în 2018, care include dramatizări ale momentelor-cheie din viața Anei Aslan, menționează - fără a cita vreo sursă - cifra de 17 mil. $ anual. Fie că cifra e veridică sau nu, institutul devenise, fără îndoială, “un magnet” pentru oameni bogați din întreaga lume, scria “The New York Times”. În arhiva institutului, recent digitalizată, se păstrează zeci de mii de pagini de corespondență cu pacienți străini. Iar cel care i-a fost adjunct Anei Aslan începând din 1979, dr. Mircea Dumitru - autor al volumului “Ana Aslan între mit și realitate” - spunea într-un interviu pentru România liberă că șefa sa “acorda atât de multă atenție străinilor, încât nu mai avea timp și pentru ceilalți”.

Aslan a condus oficial institutul până la 91 ani. Ultimul interviu disponibil în arhiva Ziarele Arcanum, publicat în martie 1988 de revista Flacăra, e intitulat “Trăiesc în prezent și în viitor”. “Mă întreabă dacă i se păstrează interviurile și prim-planurile realizate în ani succesivi, la Televiziune”, notează jurnalista care-i ia interviul - și care a acompaniat-o la vizionarea unui documentar, “Vârstele tinereții”, care-i fusese dedicat la aniversarea de 90 de ani. Aslan pare emoționată. La un moment dat îi spune jurnalistei: “Aici este o comoară de simțire, 150.000 de scrisori numai din străinătate, clasate pe țări, persoane și bineînțeles răspunsurile detailate, absolut toate citite și semnate de mine”.

***

Am selectat, pentru această ediție a seriei Interviurile secolului XX, unul dintre puținele interviuri acordate de Ana Aslan - poate chiar singurul - care iese din tiparul reverențios până la idolatrie practicat în acei ani.

Reporter e Ovidiu Ioanițoaia, care în 1984 lucra la revista “Flacăra”. Interviul, marcat cu cuvintele “VALORI ROMÂNEȘTI ÎN UNIVERS”, o arată pe Aslan așa cum o descriu mulți: încântată să vorbească despre munca ei, mulțumită de viața pe care o ducea și vanitoasă.

***

“Mă îndoiesc adesea și-mi dau seama că nici eu nu știu destul”

de OVIDIU IOANIȚOAIA

Aflu că Anei Aslan i s-a mai conferit o importantă distincție științifică internațională - a câta? Premiul „Marie Curie” acordat de Academia „Medicea” din Florența - și apelez la doctorul Mircea Dumitru, unul dintre colaboratorii apropiați ai savantei, rugându-l să-mi mijlocească o convorbire. Mi se comunică: sâmbătă la 11.

Sâmbătă însă viscolește. Mă tem că vremea ar putea împiedica întâlnirea proiectată, drept pentru care, pe la 10, telefonez. Tovarășa academician, aud, a venit, vă așteaptă la 11. La 11 fix, deși antecamera e plină, intru la directorul general al Institutului național de gerontologie și geriatrie într-un birou copleșit de cărți și diplome. Mă simt, cum n-am fost de multe ori, stânjenit, dar primirea e amicală, deschisă. Ana Aslan se arată, de la primele vorbe, un interlocutor fascinant și așa va rămâne, răspunzând cu farmec și promptitudine, mai bine de un ceas.

Zic: Am pregătit câteva întrebări...

Zice: Lasă-le, ești băiat tânăr, hai să vorbim despre viață.

Zic: Ați luat de curând un premiu, al câtelea?

Zice: Le-am pierdut numărul, crede-mă. Acesta, Premiul “Marie Curie”, bănuiesc că știi cine a fost Marie Curie, mi-a fost acordat mie, unei franțuzoaice, Françoise Giroud, și unei italience, Margherite Hack. Italianca l-a luat pentru cercetări în domeniul astrofizicii, iar Giroud pentru biografia dedicată Mariei Curie. Uite ce scrie pe diplomă... “ilustrei Ana Aslan, noi, după ce i-am apreciat cu toată atenția biografia vieții, ne-am convins că a fost apărătoarea adevărului, dreptății, libertății și păcii, arzând de dragostea societății...” etc., etc. Frumoase cuvinte, nu?

Zic: Despre dumneavoastră s-a scris adesea frumos.

Zice: Uneori mi-a fost și jenă de atâtea superlative! Nu tuturor însă, îmi dau seama, le-am convenit eu, ca om, dar n-au avut ce zice despre ideile mele, despre Gerovital. Într-o bulă care s-a îngropat la New York, spre a fi scoasă la lumină peste 3 mii de ani, e și numele meu. S-a scris mult, da. Unii, până și în „Vogue”, au afirmat că sunt o legendă.

Zic: Și sunteți?

Zice: Nu. Sunt un om. O femeie. Cele mai mari emoții mi le-au produs, ca să-ți răspund, scrisorile primite de la români. Un munte.

Zic: Era altceva dacă ați fi fost bărbat?

Zice: Cred că înțeleg ce vrei: O anumită rezervă se mai manifestă, pe ici, pe colo, față de femei, iar asta e, nu zâmbi, un act de nedreptate. Am luptat toată viața să fac lumină în acest sens, pentru că femeile au mai multă putere de muncă și mai multă perseverență. Ele muncesc mai mult. Comit însă, unele din ele, o greșeală: neglijează esteticul. Datoria lor e să rămână feminine. Eu am sacrificat totul pentru știință, m-am devotat în întregime, dar mi-a plăcut totdeauna, în orice împrejurare, să fiu bine îmbrăcată, elegantă. Un timp, la începutul facultății, mi-am cusut singură, mi-am lucrat singură. Croitoria m-a fascinat totdeauna.

Zic: Bărbații?

Zice: Sunt mai abstracți, mai sintetici. Inteligența e la fel.

Zic: Cum ați ajuns dumneavoastră la medicină?

Zice: Învingând rezistențe. Nimic nu se obține fără piedici. Tatăl meu, Mărgărit, s-a prăpădit când n-aveam decât 13 ani, iar mama, o chema Sofia, descendentă a unei vechi familii bucovinene, n-a vrut să mă lase să fac medicină. I se părea lungă și prea scumpă. Câteva zile n-am mâncat, s-a întrunit, cum era pe atunci, consiliul de familie și am avut câștig de cauză.

Fac aici, spre a-i lămuri pe cititori, o primă paranteză. Ana Aslan a terminat facultatea de medicină la București, în 1922. Teza sa de doctorat, susținută în 1924, s-a intitulat „Cercetări asupra circulației periferice”. A început cu medicina internă și cardiologia, continuând, după 1948, cu gerontologia și geriatria. Asistent universitar între 1924—1940, șef de lucrări între 1940—1946 la Institutul clinico-medical al Facultății de Medicină din București (colaborator al reputatului academician Daniel Danielopolu), profesor titular între 1945—1949 la Clinica medicală a Facultății de Medicină din Timișoara. Din 1952, Ana Aslan este director general al Institutului național de gerontologie și geriatrie din București, cel dintâi institut de acest fel din lume.

Zic: Ați fost bogată?

Zice: N-am fost și nu sunt. Îmi place să cred că n-am avut nicio altă bogăție în afara muncii mele. Și o ambiție titanică: toată viața am fost prima. La internat, la doctorat, la primariat, mereu. Unii umblă după satisfacții timpurii și nu-i corect. Trebuie mai întâi să dai și apoi să aștepți. La tinerețe, nici un sacrificiu nu-i prea mare. Atunci se pune fundamentul satisfacțiilor de mai târziu. Eu am muncit continuu.

Zic: Acum, când anii s-au adunat, nu vă pare rău când priviți înapoi? Nu trebuie oare viața trăită?

Zice: După ce? După faptul că, de pildă, n-am fost în tinerețea mea decât la un bal, la cel al Internatului? Am un principiu: nu regret nimic. Nici bune, nici rele. Iată, dacă vrei, una din explicațiile că mi-am păstrat peste timp optimismul.

Zic: N-ați fost niciodată căsătorită, n-aveți copii, nu vă copleșește uneori singurătatea?

Zice: Nu m-am căsătorit niciodată. Am fost, recunosc, și îndărătnică, toată viața am făcut ce-am vrut. Am vrut să zbor la 16 ani cu avionul, am zburat. Am vrut să fac medicină, am făcut. Ba nu, mint. Am dorit să plec ca sanitar în primul război mondial, dar nu m-au lăsat. Nu eram încă majoră. Am crezut în mine, în posibilitățile mele de a face ceva deosebit. Când m-am apucat de cardiologie, fiind prima femeie în specialitatea asta, mulți s-au îndoit. Eu am mers mai departe și n-am greșit.

Zic: Să înțeleg că ambiția a precumpănit?

Zice: Ia-o cum crezi. Profesorul Danielopolu, care a fost o somitate, îmi spunea, pe când eram tânără: „ai un defect, domnișoară Aslan, ești prea ambițioasă!”. Știu eu, poate că avea dreptate. Am fost, să nu te sperie cuvântul, și o aventurieră. Mi-a plăcut să apuc pe căi nebătute, să caut, să încerc. Pe un astfel de drum am descoperit și Gerovitalul.

Zic: E vreo diferență între un om de știință și un inventator?

Zice: Una e una și alta e alta. Sunt lucruri distincte. Ca inventator trebuie să ai ceva special. O chemare, un talent. Unii nu mă consideră asta, mă socotesc om de știință și atât, adică mai mică, deși comparația asta e, și ea, o prejudecată. Va trebui să scriu cartea Gerovitalului ca să mă explic. O calitate a mea, care m-a ajutat foarte mult, jucând uneori un rol decisiv, a fost spiritul de observație. Poate că fără invidie, un francez mi-a spus cândva, la un congres: „vai, doamnă”, toți am avut în mână procaina, dar numai dumneavoastră i-ați descoperit posibilitățile!”. N-aveam decât 25 de ani și Danielopolu ajunsese să se bazeze pe vorba mea. Când îi spuneam un lucru, lucru era.

A doua paranteză: Ana Aslan a descoperit acțiunea procainei aplicată la persoanele vârstnice, realizând produsul Gerovital H 3, cu eficiență profilactică și curativă în fenomenele de îmbătrânire și în bolile bătrâneții. Bazat pe proprietățile eutrofico-regenerative ale procainei administrată într-un tratament de lungă durată, medicamentul își va dovedi deopotrivă eficacitatea în ateroscleroză, vitiligo, sclerodermie, stări depresive etc. Sub conducerea academicianului Ana Aslan, s-a efectuat cea dintâi mare cercetare privind profilaxia îmbătrânirii, studiul (cuprinzând 20.000 de persoane între 45 și 60 de ani) demonstrând că administrarea produsului conduce la o sporire a capacității de muncă și a rezistenței la factorii nocivi. În 1970, un alt produs din gama Aslan, Aslavitalul, a fost brevetat și omologat în România, el fiind foarte solicitat, ca și Gerovitalul, la export.

Zic: A fost grea bătălia pentru Gerovital?

Zice: Toate bătăliile pentru nou sunt pline de neprevăzut și de obstacole. Am urmărit să fac ceva pentru bătrânii noștri și, după aceea, pentru toți bătrânii lumii. Am vrut să descopăr ceva pentru țară. După ce Gerovitalul a cucerit globul, pot să afirm, fără lipsă de modestie, că am realizat ceva. Dar drumul meu nu s-a încheiat. Mă întrebai dacă mă simt singură. Îmi pare rău că neamul Aslanilor se duce, nici frații mei, între care unul, foarte dotat, s-a stins devreme, nici sora mea n-au avut parte de copii, dar singură nu mă simt. Am munca mea, am gândurile mele. Ooo, am încă atâtea proiecte!

Zic: N-ați obosit? Gloria nu v-a obosit?

Zice: Aș minți dacă aș spune că nu știu ce e gloria, că nu-mi place, dar nu m-a apăsat niciodată. Am muncit și muncesc. Am avut și încă am, chiar dacă nu le înțeleg totdeauna, dificultăți. Nu înțeleg, de pildă, de ce nu există o catedră de gerontologie și nici măcar o specializare. Mi-am luat un angajament, umanitar, științific și profesional: să-i ajut pe vârstnici. Trebuie să mi-l țin. Altfel ar fi ca o abdicare. De altfel, toată viața am luptat pentru dreptate, în viață, în știință.

Zic: Vă place literatura? Arta?

Zice: Balzac e autorul meu preferat. Ascult, când am răgaz, muzică, mai ales Grieg și Chopin. Pictura m-a fascinat mereu, poate și pentru că sora mea a fost pictoriță. O poezie a lui Adrian Păunescu mi-a mers la inimă, „Repetabila povară”. E vorba acolo despre dragostea și respectul față de bătrâni.

Zic: Aș îndrăzni să vă citesc o alta, pe care Adrian Păunescu a scris-o nu demult și pe care a intitulat-o…

Luminoasa senectute

Bătrâni frumoși, proteguiți de soartă

Când vă veți da luminii înapoi

O cumpănă va răsări din voi

Și numărul va-ncărunți la poartă.

Și axa lumii e de voi păstrată,

Voi duceți emisfere la cârmb

Prin voi destinul nostru nu e strâmb

Iubită mamă și iubit tată.

În lumea nemiloaselor proporții

Și-n care leru-i ler și flori de măr

Voi sunteți iarna ce opune morții

X e-ngenunchiatul nostru adevăr,

Bătrâni frumoși, pământ drapat cu cer,

Vă fie luminoasă steaua sorții.

ADRIAN PĂUNESCU

Zic: V-a plăcut?

Zice: Cine scrie astfel de lucruri despre bătrâni nu poate fi decât un om bun. Și, firește, sensibil.

Zic: Despre dumneavoastră se afirmă, iertați-mă, că nu sunteți prea îngăduitoare, așa-i?

Zice: Dacă și ăsta e un defect, sunt prea pretențioasă! Încep de la mine, dar îmi acord și circumstanțe atenuante. Vezi cum e, cu timpul, pierzi într-o direcție ca să câștigi în alta. Nu mai am, datorită vârstei, sprinteneala de altădată, dar am mai multă experiență, mai mult tact, mai multă înțelegere pentru tot ce-i uman. Îi înțeleg pe toți, chiar dacă nu-i iert pe toți. Ajungi la un echilibru psihic: te superi mai puțin și te bucuri mai mult de ce-i bun. Știu multe, e adevărat, dar mi-a rămas străină senzația de prea plin. Mă îndoiesc adesea și-mi dau seama că nici eu nu știu destul. Sunt însă, cu siguranță, o longevivă. Fericirea constă și în aceea că am creierul oarecum intact, că mă pot confrunta cu oricine.

Zic: Apropo, ce-i fericirea?

Zice: Sunt numai momente de fericire. Starea asta nu durează.

Zic: Care a fost pentru dumneavoastră momentul de fericire cel mai intens?

Zice: Au fost mai multe. Mi-au trecut, de pildă, numele pe mausoleul lui Hippocrate de la Larissa, din Grecia, pe care l-am vizitat. Am scris în cartea de onoare așa: „orice medic care intră aici ar trebui să se simtă mic”. N-am mințit, eu așa m-am simțit. Cât o furnică.

Zic: Ați mințit vreodată?

Zice: Am fost obligată, nu o dată, să-i mint pe bolnavi. Să le ascund iminența sfârșitului. Mai inventez uneori o ședință, ca să scap de un tip prea plictisitor, dar minciuna, mai ales cea cu răsunet social, mi-a repugnat totdeauna. Mai mult chiar decât greșeala. Vreau să cred că școala pe care am întemeiat-o, și de care sunt mândră că las ceva trainic în urmă, doctorii Dumitru, Vrăbiescu, Jucovschi, Râșnicu, Copil, mai tinerii Pepenel și Vâlcea, s-a bazat mereu pe corectitudine și moralitate. Dealtfel, știința nu e posibilă în afara moralității.

Zic: Vă place succesul?

Zice: L-am privit totdeauna din punct de vedere estetic. Iar eu am fost și am rămas o estetă, ți-am mai spus-o. Am pictat. Nu m-am acomodat cu urâtul. O pasiune a mea sunt florile. Anemonele și freziile. Anemonele mi se par modeste, decorative, apropiate. Parcă îți comunică un mesaj, fie și o singură floare. Garoafele nu, ele nu-mi spun ceva decât laolaltă, într-un buchet.

Zic: Sunteți sentimentală?

Zice: Nu. N-am renunțat niciodată la rațiune în favoarea unui sentiment. Trăiesc după principiile mele, pe care le-am adoptat.

Zic: Spuneți-mi unul dintre ele, oricare!

Zice: Să nu te lași călcat pe picior pentru că, după aceea, riști să fii strivit. Viața e totuși o luptă.

Zic: Dacă ar fi să dați un singur sfat, unul fundamental, tinerei generații, ce i-ați recomanda?

Zice: Să învețe. Să ia lucrurile în serios și să nu se grăbească. Nimic nu se face în afara muncii. Cine muncește e, mai devreme sau mai târziu, răsplătit. Le-o spune un om care s-a bucurat de multe onoruri.

Ultima paranteză: numele Anei Aslan e inclus în toate marile enciclopedii ale lumii: „Who’s Who in America” (1970), „Who’s Who in the World” (1971), „British Encyclopaedia” (1974), „Who’s Who of Intellectuals” (1976), „The International Men of Achievement” (1976) etc. Academician profesor doctor Ana Aslan este doctor honoris causa al Universității Bragança Paulista din Sao Paolo, membru al societăților de gerontologie din Statele Unite, Chile, Peru, K.D.G. etc., al Academiei de științe din New York, al Academiei braziliene de științe umane, al Societății americane „Women, Food and Population” (Washington), al Confederației societăților de gerontologie din țările latine (membru fondator) etc., etc. Între distincțiile ce i-au fost acordate: Ordinul Muncii clasa I-a, „Les Palmes Academiques” (Franța, 1974), Premiul internațional „Dag Hammarskjoeld” (Italia, 1977), cetățean de onoare și profesor emerit al Republicii Filipine (Manilla, 1978), Meritul Republicii Italiene (Roma, 1979), Medalia de aur a Universității „Komensky” (Bratislava, 1980), Premiul și Medalia „Léon Bernard” (1982) a Organizației Mondiale a Sănătății etc., etc.

Zic: Se spune că nu suferiți copiii!

Zice: Se exagerează. Nu-mi plac în mod special. Când îmi căutam un drum în meserie, am refuzat puericultura pentru că mi-am dorit bolnavi cu care să mă pot înțelege. După internat, Danielopolu m-a îndrumat spre puericultură, vorbind în acest sens cu profesorul vienez von Pirquet, să urmez un stagiu în clinica lui. Nu m-am dus, dar am încercat, la București, la profesorul Manicatide, dar nu m-am adaptat. Discuția cu bolnavul, psihologia acestuia, au fost și au rămas pentru mine un mod de a pătrunde în intimitatea bolii. Eu mai mult vorbesc decât consult. Mă bucur dacă, privind pacientul, ajung să-i ghicesc, după față, meseria și mă gândesc ce fel de om e, bun sau rău, curat sau pervers, vesel sau deprimat. Chipul omului e, de multe ori, oglindă a caracterului. Nu crezi?

Zic: Vă e frică de moarte?

Zice: Sunt un dușman înverșunat al morții. Lupt ca oamenii să trăiască cât mai mult. Sunt însă de părerea lui Mecinikov: cu cât înaintezi în vârstă, cu atât te împaci cu ideea că vei muri. Nu mi-e teamă de moarte, mi-e altceva, nu știu cum să-i zic. Nu-mi place să văd oamenii după ce... înțelegi? Vreau să-i port cu mine vii.

Zic: Mașină aveți?

Zice: N-am avut niciodată. Am primit una cadou, din Italia, dar am vândut-o. Nu mă scald în bani, cum cred unii. Trăiesc, ca orice om, dintr-un salariu. Dar am, ca să fiu sinceră până la capăt, tot ce-mi trebuie.

Zic: E adevărat că satisfacțiile ori vin la timp, ori vin degeaba?

Zice: E o aiureală. Pentru satisfacții nu ești niciodată prea bătrân. Pentru necazuri, da.

Zic: Vă iubiți colaboratorii?

Zice: Îi stimez și îi apreciez, în funcție de calități. Ar fi ideal să ne iubim cu toții, dar ce lume uniformă ar fi aceea!

Zic: Credeți în destinul omenirii?

Zice: Sunt o iremediabilă optimistă. Omenirea are nevoie, întâi și întâi, de pace și toți liderii ei ar trebui să ia exemplu de la marele nostru compatriot, Nicolae Ceaușescu, care și-a pus energiile în slujba acestui măreț ideal. Dacă va fi pace, și bătrânii mei vor fi liniștiți! Le datorăm onoare, stimă și iubire. Ei, bătrânii, sunt un adevărat patrimoniu național.

Sunt silit să mă ridic: a trecut de 12 și intrările secretarei mă avertizează. Spun sărut-mâna și am impresia, mă înșel? că și interlocutoarei îi pare rău că timpul s-a scurs atât de repede. Cu cochetărie, Ana Aslan își aranjează coafura și acceptă: „Bine, să intre italienii”. Face o pauză și-o mai aud: „După aceea, merg să văd câțiva bolnavi!”. E sâmbătă, 18 ianuarie, ora 12,05. Afară continuă să ningă, iar eu continui să mă întreb cu câți ani o fi mai tânără Ana Aslan decât mine, care n-am împlinit încă 39? Cu câți?