Mihai Călin: Am dat nas în nas cu tata la Revoluţie. Eram fericiţi şi, brusc, tata s-a oprit şi m-a întrebat: Ce faci, mă, fumezi?
Mihai Călin a povestit că în decembrie 1989 era student la Politehnică, lucra şi ca electronist, totodată fiind şi actor la Teatrul studenţesc Podul. În vremea aceea, el şi colegii lui tineri nu credeau în nimic, nici în comunism, nici în anticomunism, povesteşte Mihai Călin.
El este unul intre tinerii care în 21 – 22 decembrie a fost în stradă, în centrul Capitalei, şi a trăit din plin acele zile în care pentru prima iară a respirat aerul libertăţii.
De ce nu au ieşit şi alţii în stradă atunci? „De frică. Noua ne-a fost transmisă frica de la părinţi, de la bunici”, povesteşte Mihai Călin.
„Mă duceam la serviciu dimineaţa (în 21 decembrie – n.r.), mai vorbeam cu un prieten cu care păstrasem legătura.
Cu câteva zile înainte fusesem să vedem un film la Casa Studenţilor, un profesor le spunea tinerilor ce să urmărească în film. Auzisem de Timişoara, ne-am gândit ce ar fi să ne ridicăm să zicem ceva de Timişoara. Ne-a fost frică, ne gândeam să facem rost de vopsea, să scriem prin Politehnică, ne gândeam să facem ceva, dar îţi trebuie scânteie şi cineva care să conecteze oamenii.
Plecam la serviciu, vedeam coloanele de muncitori aduse spre centru la mitingul lui Ceauşescu, se simţea ceva în aer.
Ştiam de Timişoara, dar oamenii care veneau erau toţi cu capul în pământ.
Am plecat de acolo şi i-am spus colegului să mai trecem prin centru, că e o apăsare, aşa. Până la urmă am ajuns acasă, mama a zis: bine că ai venit, a sunat tata, care lucra în centru, că să stai acasă că sunt tancuri şi se trage.
Peste un minut suna telefonul. Era prietenul de la film şi a zis – hai că a început. Era ca un fel de parolă.
Şi am plecat.
Foarte multă lume mergea spre staţia de autobuz, s-a umplut, nu s-a mai oprit în nicio staţie şi ne-a vărsat pe toţi la Universitate. Am vazut pentru prima dată USLA.
Se spărsese mitingul oficial, erau sute de tineri, foarte mulţi pe carosabil, pe trotuare. Era senzaţional. Se striga „Jos Ceauşescu!”.
A fost cea mai fericită zi din viaţa mea. E un sentiment de eliberare. Acum, alte frici mi se par inexplicabile. Când ai trecut prin acea dezlănţuire să strigi pe Magheru - Jos Ceauşescu! - în faţa uslaşilor cu căşti, bastoane, te simţi puternic, zbori.
Alergam pe trotuare şi strigam la cei care asistau să vina cu noi.
În mulţimea de oameni am dat nas în nas cu tata, nu ştiam unul de celălalt. Ne-am îmbrăţişat, era fericire şi brusc, tata s-a oprit, s-a uitat la mine şi mi-a spus: Ce faci, mă, fumezi?
Am cunoscut o fată, era de o exaltare incredibilă, ea era Ana Ipătescu, find mult mai nebună decât mine s-a transferat un fel de atenţie către ea şi tot o ţineam, aşa au fost mulţi, până aproape de miezul nopţii.
În zona Palatului Regal, am văzut două TAB-uri care se apropiau.
Am zis: hai să mergem!. Nu voia, i-am dat o palmă şi am plecat, după care am aflat că au început arestările şi au fost arestaţi mulţi.
Mama a spus că am ajuns acasă tremurând.
A doua zi m-am dus la serviciu. Ai mei nu au apucat să îmi reproşeze că am plecat de acasă.
Dupa aceea, toate acele zile au fost un amestec de fericire cu multe picături de jale.
În 25 am auzit pentru prima dată în viaţa mea la radio sau la tv colinde, nu existau până atunci, mulţi zic acum - iar, ne plictisim. Atunci am plâns", a povestit Mihai Călin, la emisiunea "În faţa ta" la Digi24.
Redactare G.M.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
