Radu Paraschivescu: „Nihil sine Matteo”

A fost nevoie de Cristian Borcea ca să scăpăm de Matteo Politi, alias „falsul doctor”, cum a scris pe burtierele tuturor programelor de ştiri. Trecerea de la încătuşarea lui Borcea la cea a lui Politi l-ar fi convins, poate, pe Andrei Blaier, dacă ar mai fi fost printre noi, să continue „Prin cenuşa imperiului” cu un film intitulat „Prin cătuşa imperiului (media)”. Feluriţi şi felurite îşi dau cu părerea, de câteva zile încoace, despre această mişelească străpungere a fortăreţei medicale româneşti. De la ministrul Sănătăţii la ţaţa Reta de la trei şi de la analistul X la banalistul Y, toată lumea se simte obligată să ia atitudine. Şi nu oricum. Reacţia predilectă de la televizor şi din ziare este stupoarea. Fiorul urzicat. Tremurul indignat al maxilarului. Încruntătura opărită. Şi cum fizionomia nu poate face faţă singură, mai cu seamă când ai de-a face cu un aşa-zis practicant de chirurgie estetică, iată că-i sar în ajutor cuvintele. Ele se înlănţuiesc într-o spirală acuzatoare şi trimit în tot felul de direcţii, spre tot felul de vinovaţi. „Corupţie” şi „milă” ajung să facă parte din aceeaşi frază, semn că România chiar îşi merită calificativul de „simply surprising”.

Impostor cum se află (căci asta este şi nimic mai mult), Matteo Politi va avea timp în arest să cugete asupra felului în care e perceput de opinia publică străinul venit la muncă în România. Percepţia, aceeaşi pentru oamenii cinstiţi şi pentru şarlatanii din categoria Politi, e de fapt o bătălie între avantajul de-a fi străin („vine din altă lume, domnule, ăştia sunt cu o sută de ani înaintea noastră, vrem o ţară ca afară, vivat Europa etc.”) şi handicapul de-a fi străin („ia uite-l şi pe nepricopsitul ăsta, a venit să ne dea lecţii şi să ia pâinea de la gură românaşilor noştri ca nişte nuferi, nici nu ştie bine româneşte, nemernicul, păi să nu treceţi, batalioane române, Carpaţii?, ia pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor etc.”) E greu să fii străin oriunde în lume, dar s-ar putea ca „străin în România” să însemne o meserie care, nefiind rezervată puţinilor aleşi, să reclame totuşi un grad sporit de exigenţă. Pe lângă asta, un strop de xenofobie, presărat cu delicateţea noastră de oameni primitori până la abuz, nu poate decât să dea gust tocăniţei naţionale din cazanul în care bolborosesc laolaltă preconcepţii, judecăţi pripite, verdicte date în necunoştinţă de cauză şi hlizeli de babă ştirbă lângă treptele eşafodului.

Ca de obicei, compresa pusă pe fruntea încinsă a opiniei publice a fost umorul celor care încă au exerciţiul distanţei şi al observaţiei critice. Cascadele de glume care au însoţit cazul Politi au salvat România de la isterie mediatică sau, dacă preferaţi, au salvat România mediatică de la isterie. Că a fost isterie o dovedesc pădurile de microfoane de sub nasul lui Matteo Politi, de trei ori mai dese decât cele ivite sub nasul unui corupt, unui devalizator sau unui criminal băştinaş. E mai grav, vezi bine, să-i montezi unei vampe o ţâţă în plus sau să-i refaci faciesul după reţeta lui Picasso decât să pleci acasă cu 60 de milioane de euro care nu-s ai tăi sau să-ţi ciopârţeşti familia fiindcă echipa favorită a pierdut (şi tu, odată cu ea, la pariuri).

Veche supapă şi metodă de oxigenare, umorul românesc a răspuns prezent şi în cazul lui Matteo Politi. Un hâtru a formulat observaţia de bun-simţ că nu te poţi grăbi să părăseşti România cu trenul. E o contradicţie în termeni care merită penalizată, mai ales că Matteo Politi, care de la Râm se trage, pare să fi luat ad-litteram îndemnul latinesc „festina lente” (asta dacă nu cumva o fi crezut că înseamnă „bairamul trenează”). Un alt observator a sugerat că Politi s-a dat singur în vileag refuzând şpaga. E un pumn sub centură pentru medicii oneşti şi buni (sunt o mulţime şi cunosc o mulţime), dar în acelaşi timp semnalarea unui simptom care, mai ales de la o vreme încoace, e de remarcat întâi şi întâi la pacient sau la aparţinător. În fine, fiindcă trebuia să existe şi o latură sardonic-grotescă a umorului, a poposit în online ideea că primul pacient operat cu succes de Matteo Politi a fost avocatul poporului. Asta aşa, spre a-i fi învăţătură de minte veneticului gata să-şi bage bisturiul unde nu-i fierbe oala. Nu de alta, dar noi, ăştia, care trăim de mult pe-aici, ştim ce păţeşte cin’ s-a fript cu Ciorbea.

Un alt lucru cu adevărat remarcabil în forfota din jurul lui Matteo Politi e frecvenţa cu care s-a repetat cuvântul „fals”. Cine ştie, poate că „impostor”, „escroc” sau „şarlatan” au fost considerate cuvinte jignitoare şi atunci s-a optat pentru un termen care li se va fi părut utilizatorilor ceva mai blând. Mai greu de înţeles e consternarea în faţa falsului în sine. Dacă există motive de alarmare, ele ar trebui să vizeze efectele pe care le produce (sau le poate produce) un asemenea panglicar. Problema nu e că Matteo Politi ne-a înşelat vigilenţa, ci că Matteo Politi s-a aflat în situaţia de-a schimonosi oameni. Contează mai puţin că nişte cetăţeni s-au acoperit de ridicol şi mai mult că sita verificărilor are ochiurile atât de mari, încât prin ea pot să scape şi alţi „instrumentişti”. Dacă ne axăm asupra imposturii ca atare şi nu asupra consecinţelor ei – reale sau prezumtive – , înseamnă că luăm totul ca pe o chestiune de amor propriu, de orgoliu rănit cu bisturiul sau cu diploma. Şi nu ştiu dacă suntem atât de îndreptăţiţi s-o facem.

De ce? Simplu. Fiindcă trăim de câteva decenii în ceva care se poate chema cultura falsului. O vreme am făcut-o legaţi de mâini şi de picioare şi cu leucoplastul pe gură, după care însă, în deplină libertate, am început să aprobăm falsul şi chiar l-am petrecut cu aplauze. Nu ne place că Matteo Politi e un fals doctor şi e firesc să nu ne placă. Să nu uităm însă că Nicolae Ceauşescu a fost autor de cărţi, iar Elena Ceauşescu, „eminent om de ştiinţă şi savant de renume mondial”, a condus Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, a fost membră a secţiei de ştiinţe din cadrul Academiei Române şi a fost făcută de câteva ori Doctor Honoris Causa. Astea or fi sau nu falsuri? Dar de revoluţia din decembrie 1989 ce spuneţi? N-a avut nimic fals? Nimica-nimicuţa? Nici simulatoarele? Nici teroriştii? Nici apa otrăvită sau reactorul de la Cernavodă? Of of, măi măi, vorba fostului senator Irina „Rasdaq” Loghin, ea însăşi un exemplu de impostură crasă.

Mai departe. La începutul anilor 1990, postul public de televiziune a început nişte concursuri pentru copii în care concurenţii trebuiau să-i imite pe Prince, Madonna, Michael Jackson etc. Să fie, adică, falşi Prince, Madonna, Michael Jackson. Sigur, aici falsul era însăşi premisa întrecerii, dar asta nu scuză indignarea cu care privim astăzi falsurile de import. O facem mai vocal decât când găseam casetofoane Powasonic, pantofi de sport Adibas şi şepci Mike. Cam prin aceeaşi perioadă mai răsare un fals de toată frumuseţea: afacerea Caritas, patronată de falsul Mesia Ioan Stoica şi încurajată din Cluj de Gheorghe Funar şi de la Bucureşti de Mihai Tatulici. Nu vă miroase a fals când vi se promit opt lei în schimbul unuia singur? Pe urmă, de prezenţa lui Miron Cozma în Asociaţia Victimelor Mineriadei ce părere aveţi? Nu are nimic fals? În plus, tot ce a ţinut de recuzita contrafacerii anatomice a fost bine primit de poporet: gene false, unghii false, sâni lucraţi, buze trecute pe la vulcanizare, fese meşterite, extensii şi tot felul de intervenţii care-i dau de multe ori impresia privitorului că omul pe care-l cunoştea înainte de operaţie s-a transformat, prin procedee cu ecouri frankesteinene, într-un ansamblu de piese. Vorba lui Andrei Pleşu la vederea unei făpturi de alcov cu armătura bucală compusă din două ventuze: „Cum să săruţi o asemenea instalaţie?”

Revenind la zi, falsul în forma lui cea mai agresivă poate fi găsit în rândurile puterii politice. De puţine ori au fost mai bine reprezentate inadecvarea şi impostura decât în ultimii ani. Uitaţi-vă la încercările Liei-Olguţa Vasilescu şi ale lui Claudiu Manda de-a locui un spaţiu infuzat cândva de aristocraţie, cu speranţa că vor fi beneficiarii unei contaminări „prin pereţi”. Uitaţi-vă la Petre Daea şi încercaţi să vă păstraţi controlul. Uitaţi-vă la Viorica Dăncilă, la remaniatul între timp Dănuţ Andruşcă, la Liviu „Genunche” Pop sau la Valentin „Pamblică” Popa. Uitaţi-vă la Florin Iordache şi la Carmen Dan. Sunt expresii ale falsului prin comparaţie cu care Matteo Politi mai are puţin şi devine legitim.