Pe 12 octombrie 2000, o barcă încărcată cu explozibil s-a apropiat de distrugătorul american USS Cole, ancorat în portul Aden. Șaptesprezece marinari americani au murit, iar nava a fost la un pas de scufundare. Pentagonul a tratat atacul drept un incident izolat, o problemă de securitate portuară la marginea lumii. Un an mai târziu, la New York și la Washington, aceeași ideologie a demonstrat că nu fusese niciodată un incident izolat, ci prima strofă a unui război pe care Occidentul nu îl declarase încă.
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, comemorarea de săptămâna aceasta a scos la iveală o eroare de recunoaștere asemănătoare, de data aceasta pe teritoriu american. La o ceremonie oficială din New York, primarul orașului a semnat proclamația aniversară și a dispus ca stiloul folosit să ajungă la consilierul său juridic, cunoscut pentru apărarea unor deținuți de la Guantanamo, printre care un condamnat înrudit cu unul dintre autorii atacului asupra Pentagonului. Gestul a stârnit un scandal public rapid stins, dar semnificativ pentru ce spune despre starea de spirit occidentală.
Miza reală a acestei aniversări nu este memoria în sine, ci solvabilitatea garanțiilor construite pe ea: Occidentul verifică dacă mai are voința de a-și numi corect adversarii, iar România verifică dacă a folosit un sfert de secol de protecție aproape necondiționată ca să devină o țară pe care aliații o apără pentru ce este, nu doar pentru locul de pe hartă unde se întâmplă să existe. Firul acestei crize se vede pe trei planuri: geopolitic, în bătălia pentru a numi corect adversarul; instituțional, în felul în care se recompune arhitectura de securitate a flancului estic; și intern, în capacitatea reală a statului român de a fi un aliat credibil, nu doar unul recunoscător.
La nivel occidental, dezbaterea depășește cu mult municipalitatea newyorkeză. Un ghid școlar difuzat anul acesta de o organizație musulmană influentă din Statele Unite, retras ulterior sub presiunea publică, explica atacurile din 2001 prin sprijinul american pentru Israel și recomanda elevilor un text de propagandă al lui Osama bin Laden drept material de studiu. Diferența dintre a preda istoria terorismului și a preda propaganda teroriștilor este exact diferența dintre memorie și amnezie organizată. Astfel câștigă teren ideologia pe care atentatele din 2001 au încercat să o impună, aceea în care criminalul și victima devin interschimbabili, iar puterile revizioniste de la Moscova până la Teheran capătă un argument gratuit: dacă adversarul tău nu mai știe cine este, nu mai trebuie să-l învingi, ci doar să-i aștepți ezitarea.
Poate vă gândiți că un incident simbolic la primăria New Yorkului sau un manual retras nu spun nimic despre politica externă americană, cu atât mai puțin despre soarta unei țări din estul Europei. Însă cred că e o asumpție greșită. O civilizație care ezită să numească limpede cine a atacat-o în 2001 este aceeași civilizație care va ezita, în 2026, să explice propriilor cetățeni de ce garantează securitatea unor state îndepărtate, cu nume greu de pronunțat, la o mare pe care puțini americani o pot indica pe hartă.
Pentru România, acest sfert de secol nu a fost abstract. România a intrat în NATO în 2004 pentru că America avea nevoie urgentă de aliați, într-un moment în care rapoartele europene consemnau exact recidivele de guvernanță pe care le criticăm și astăzi. Arhitectura construită atunci se recompune acum sub ochii noștri. Baza de la Kogălniceanu a fost folosită în martie pentru operațiunile americane din Orientul Mijlociu, după ce Statele Unite și Israel deschiseseră, pe 28 februarie, un front militar direct împotriva Iranului; Bucureștiul a aprobat solicitarea în câteva ore, ca orice aliat loial. Numai că brigada rotațională americană plecase deja din țară cu luni înainte, prezența militară americană a scăzut la puțin peste o mie de militari, iar Washingtonul discută în paralel o revizuire a posturii sale în Europa, cu trupe redistribuite dinspre Germania spre Polonia. Despre negocierile de pace privind Ucraina, purtate săptămâna trecută la Moscova și la Kiev de trimișii americani, România a aflat, ca de obicei, din presă.
Situația seamănă, la scară redusă, cu una pe care România a mai traversat-o. După Versailles, securitatea românească se sprijinea pe angajamentele Parisului și Londrei, într-un sistem care presupunea că marile puteri își vor păstra prioritățile neschimbate la nesfârșit. Când acele priorități s-au schimbat, la München în 1938 și odată cu prăbușirea Franței în 1940, garanțiile s-au dovedit hârtie, iar România, care nu construise o capacitate proprie de descurajare, a pierdut teritorii fără să le poată apăra singură. Lecția privește natura garanțiilor: cele care nu sunt susținute de capacitate proprie expiră exact atunci când interesul garantului se mută în altă parte.
Semnalele nu lipsesc acasă. O dronă a explodat în mai la Galați, rănind doi oameni; piloții români au doborât mai multe drone rusești într-o singură săptămână de vară; fragmente au ajuns, în ultimele luni, chiar pe plaja de la Constanța. Fiecare incident testează nu doar radarele, ci și viteza de reacție a unui stat care este asediat din interior de forțe autohtoniste și izolaționiste.
Un raport recent al Heritage Foundation, think-tank-ul cel mai apropiat de administrația americană, numește România „ancora” NATO la Marea Neagră și enumeră cifrele reale ale parteneriatului, de la investiții americane la bazele de la Kogălniceanu și Deveselu. Același raport observă, cu o politețe care nu ascunde diagnosticul, că ordonanțele de urgență frecvente și instabilitatea legislativă adaugă o primă de risc pe care orice investitor serios o calculează înainte de a semna un contract pe termen lung, la fel cum un sistem de educație în care aproape jumătate dintre elevii de cincisprezece ani sunt analfabeți funcțional nu produce forța de muncă pe care o cer investițiile promise.
Aici se întâlnesc cele două fire ale aniversării. Memoria corectă a cine a atacat Occidentul în 2001 și capacitatea unui stat mic de a-și proteja singur cetățenii sunt forme ale aceleiași monede: claritatea morală și fiabilitatea strategică se degradează împreună. Un aliat care nu mai este sigur pe cine trebuie să numească drept adversar acasă la el va ezita și atunci când trebuie să decidă cât de mult riscă pentru un aliat aflat departe, la periferia hărții. Pentru România, asta înseamnă că lobby-ul de la Washington, oricât de bine făcut, nu poate compensa un stat care nu-și repară singur instituțiile.
Nava din Aden nu s-a scufundat în anul 2000. Avertismentul ei a fost însă ignorat până când a devenit imposibil de ignorat, un an mai târziu, la New York. Fragmentele de dronă de pe plaja de la Constanța sunt avertismentul de acum. România trebuie, pentru prima dată de la Revoluție, să se salveze din interiorul propriilor instituții, fără garanția unui cataclism extern care să repare erorile interne.
