Zilele trecute mi-a scris doamna Maria, o învățătoare care predă la 23 de copii de clasa a II-a. Școala ei este într-un oraș mic, la zeci de kilometri de Craiova. Și doamna Maria, și soțul său au participat la grevă timp de trei săptămâni. Amândoi au bătut drumul lung până la București ca să participe la proteste. Au mers în marș kilometri întregi pe jos, cât nu se plimbaseră toată viața lor în centrul Capitalei în zilele de odihnă.
Oboseala și temerile se transformaseră într-o forță cu care puteau să meargă până la Palatul Cotroceni ori de câte ori ar fi găsit pe cineva acolo dispus să-i asculte. Nu au găsit pe nimeni, dar asta e altă poveste.
Pentru Maria și soțul ei, această grevă nu a fost doar despre salarii, sporuri sau vouchere. A fost un strigăt pentru fetița lor, Irina, care este în clasa a VI-a. A fost și ecoul vocii părinților Mariei, ambii profesori ieșiți la pensie.
Irina are doar 13 ani, dar deja poate vedea foarte clar pe chipul mamei sale o reflexie a sentimentului de dezamăgire care a cuprins România întreagă față de sistemul de învățământ. O dezamăgire care o determină pe tânără să discute tot mai serios cu părinții ei despre o posibilă emigrare.
Adolescenta a crescut văzându-și ambii părinți cum fac sacrificii ca să-și poată îndeplini în fiecare zi vocația de pedagog. Tatăl său predă într-un alt oraș și-au fost multe zile în care a trebuit să scoată bani din propriul buzunar pentru navetă. În cele din urmă, și-a luat încă un loc de muncă pentru a se descurca mai ușor. Mama ei, doamna Maria, a fost nevoită să vină de nenumărate ori la școală cu planșe, carioci și foi colorate cumpărate de ea. Ca să nu mai spun că statul nu i-a oferit niciodată un echipament digital. Laptopul și-l aduce cu ghiozdanul, nu cu o geantă specială. „La fel ca un elev", povestește ea râzând. Are 46 de ani, dintre care peste jumătate la catedră, dar încă își păstrează veselia de copil.
„Mi-am dat seama că sistemul a pus o greutate pe noi. Picătură cu picătură până când n-am mai putut să ducem. Apoi, a venit această grevă și am început să avem din nou speranța că putem mișca ceva. Greva noastră nu a fost niciodată doar despre salarii. Părinții, bunicii și restul societății trebuie să înțeleagă asta", mi-a mai spus doamna Maria.
Dumneaei predă de când avea 19 ani, după ce a terminat liceul pedagogic. Nu se vedea făcând altceva pentru că și părinții ei au lucrat în învățământ. Mama ei a lucrat 38 de ani ca educatoare, pentru care acum primește o pensie de 2.400 de lei. Tatăl său a fost 35 ani profesor și are pensia de 2.800 de lei. Într-o țară în care PSD și PNL flutură cu pensii speciale, doamna Maria a îndrăznit să protesteze și pentru părinții săi și restul profesorilor ieșiți la pensie. Nu ca să primească mii de euro, ci să trăiască decent.
Gândurile doamnei Maria se împart în 100 de direcții, greu de dus pentru un singur om. De la frica în stomac cu care va citi suma de pe următorul fluturaș de salariu fiindcă zilele de grevă nu sunt plătite, la copiii săi din clasa a II-a pentru care încă mai speră la o schimbare.
Dacă acționăm acum, peste 10 ani, copiii doamnei Maria vor fi prima generație care termină liceul după ce vor fi crescut într-un sistem de învățământ modern: cu manuale noi și lecturi racordate la acest secol, cu biblioteci și laboratoare de informatică renovate, cu program de masă de caldă și ore remediale, cu învățare transdisciplinară și curiozitate pentru arte și științe, și cu profesori care se simt respectați și apreciați. Acesta este visul doamnei Maria, un vis care s-ar putea realiza dacă noi și întreaga societate înțelegem importanța investițiilor în educație.
Doamna Maria va face ce știe mai bine: se va întoarce din nou la toamnă în clasă. Va citi și alături de următoare generație de copii din Bubico, una dintre poveștile lor preferate, ba chiar le va arăta și filmulețe de pe YouTube cu personajele. „Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră", se încheie schița lui Caragiale. Doar că Ciucă, Ciolacu, Budăi și Deca și ceilalți de la putere nu mai au unde să se ascundă de cetățeni.
Discut zilnic cu elevi, părinți și profesori care s-au săturat de planuri și programe pompos numite „naționale" care se aplică doar pe hârtie. S-au săturat de promisiuni care n-au ținte exacte, așa cum iar au venit PSD și PNL în noul program de guvernare de 233 de pagini.
Este impresionant cum reușesc să spună nimic în sute de pagini. Însuși Caragiale ar fi fost copleșit de această performanță într-ale mediocrității și ipocriziei. Cum să vorbești încă în iunie 2023 de analizarea PNRR-ului, în loc de aplicarea sa? Cum să promiți din nou gratuitate pentru transportul elevilor fără niciun fel de acoperire practică în țara în care sute de mii de copii sunt navetiști? Cum să vorbești despre „extinderea" în neant a programului Școală după Școală, în loc de generalizarea sa până în 2030 așa cum a propus USR, în țara în care peste 40% dintre copii trăiesc în risc de sărăcie?
Guvernanții nu înțeleg că Autostrada Demnității construită de doamna Maria și alți zeci de mii de profesori, părinți și elevi în ultimele săptămâni, a cuprins toată țara. Nu au înțeles că nu mai merge cu pagini golite de realitate și că suntem datori să mergem pe aceeași autostradă cu ei.
