De ei râdem sau de noi?

Radu Paraschivescu Data actualizării: Data publicării:
oameni razand shutterstock_1033822804
Foto: Shutterstock

Un exemplu de umor politic de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu: „Dacă deschizi radioul, auzi un ţăcănit. Dacă deschizi televizorul, îl şi vezi.” Încă un exemplu: „Am dat drumul la radio, vorbea Ceauşescu. Am dat drumul la televizor, vorbea Ceauşescu. Am deschis ziarul: un discurs al lui Ceauşescu. Am deschis revista: alt discurs al lui Ceauşescu. Am vrut să deschid frigiderul, dar mi-a fost frică.” În fine, al treilea exemplu: „Întrebare: Ce diferenţă este între Panoramic şi paranoic? Răspuns: Panoramicul e la Olimp, paranoicul e la Neptun”.

oameni razand shutterstock_1033822804
Foto: Shutterstock

Practicam cu toţii pe atunci un fel de umor conspirativ. Râdeam pe ascuns, pe înfundate, în pumni. Sfătuiam sau eram sfătuiţi să nu reproducem la şcoală, la facultate sau la serviciu bancurile pe care le auzeam acasă. Ne amăgeam cu ideea mântuirii prin râs la fel cum ne amăgiserăm cu himera rezistenţei prin cultură. Şi credeam, cu un soi de dispreţ pentru logica istoriei şi istoria logicii, că insurgenţa poate fi discretă. Că suntem în stare să doborâm un monstru persiflându-l. Ne-a trebuit destul de mult timp ca să ne dăm seama că bancurile noastre politice erau o supapă care ne prefăcea în pseudoeroi la colţul străzii sau la coadă la carne, fără ca sistemul – şi balaurul din fruntea lui – să se simtă câtuşi de puţin ameninţat. Iar periclitat, nici atât.

Am evoluat, nu-i vorbă. Astăzi umorul, politic sau nu, e fără precauţii. Poanta poate fi subtilă sau vulgară, fină sau grosieră. N-are importanţă. O poţi lansa într-un studio de televiziune sau într-o bodegă, o poţi posta pe Facebook, o poţi trece pe plăcuţa cu numărul de înmatriculare. Nici asta n-are importanţă. Nu mai există oprelişti şi fereli. Nu se mai gândeşte nimeni la consecinţe, ca pe vremuri, nu-şi mai imaginează nimeni represalii în beciuri întunecoase, tot ca pe vremuri. Pe de altă parte, discuţia alunecă încet şi inutil dinspre fond spre formă, ca de atâtea ori în ultima vreme. În loc să ne gândim la nişte continuatori eficienţi ai râsului, ne pierdem în amănunte de coloratură. Cea mai nouă dispută ţine de armamentul cu care luăm ţinta în cătare (ţinta fiind, măcar atâta lucru am reuşit să stabilim, un guvern rău croit şi rău intenţionat). Marea dilemă e dacă recurgem la porcoşenii sau rămânem ironici şi manieraţi. O tabără pledează pentru măscări, cealaltă, pentru florete rotite graţios. Unii cred că nu merită să-ţi alegi mijloacele când ai de-a face cu cineva care te vrea scos din lumea civilizată, alţii susţin că, scăzând nivelul discursului, nu facem decât să ne apropiem de cei cărora ne credem superiori. Fiecare tabără are argumente şi e convinsă că dreptatea îi aparţine. Şi niciuna dintre tabere nu vede un lucru elementar: că acest lucru NU CONTEAZĂ. Aşa cum în timp de război muzele tac, în situaţiile de criză stilistica se suspendă. Important e să-i spui incompetentului că e incompetent. Sub toate formele, în toate registrele, până te doare gura. Însă şi mai important e să articulezi un sistem de performanţă politică (în ceea ce, în lipsa unui termen potrivit, trece drept opoziţie din România) în aşa fel încât, după următoarele alegeri, să nu mai rişti apariţia unui alt guvern Dăncilă. Asta înseamnă aprofundarea doctrinelor politice, trecerea temeinică prin studii de psihologia mulţimilor şi împingerea în faţă a unor figuri prestigioase şi autoritare, capabile să joace rolul unor locomotive de mare tracţiune pentru trenul electoral al opoziţiei. Există asemenea figuri? Cu siguranţă. Li s-a propus să intre în joc? Nu e foarte clar. S-ar putea să refuze? Până nu le inviţi să intre în ring, n-ai de unde să ştii. În orice caz, dacă singura noastră variantă de ripostă va rămâne râsul de guvernanţi, s-ar putea să descoperim că, râzând de ei şi neducând lucrurile la nivelul următor, râdem până la urmă de noi.

Umorul politic de pe vremea lui Ceauşescu era o formă de răcorire subversivă. „La cât îşi bate el joc de noi, măcar atât să facem”, aşa gândeam pe atunci. În plus, cuplul prezidenţial ajunsese la un asemenea cult al personalităţii, încât nimeni din jurul lui nu se mai putea face remarcat (nici măcar în rău). Acum, când reporterii şi camerele TV circulă dezinvolt peste tot, hibele şi paşii greşiţi ai aleşilor ne sunt aduse în case la fel de frecvent ca reclamele. Materia primă pe care o furnizează guvernul Dăncilă, chiar şi în absenţa premierului, satisface nevoia de haz a românului până la indigestie. Şi, fireşte, e inevitabil să râzi când îi vezi şi auzi pe miniştrii noştri. Însă râsul trebuie să fie o manifestare scurtă, care să nu se transforme în ocupaţie. Mai ales că nu toate gafele guvernanţilor sunt provocatoare de hohote. Unele, ca enunţul balistic al lui Mihai Fifor, au cu siguranţă altă încărcătură. Altele, ca încropelile miniştrilor Dănuţ Andruşcă sau Anton Anton, sunt ofensatoare pentru orice absolvent onest de liceu. Spre a nu mai vorbi de prestaţia ministrului Valentin Popa, sub nivelul unui cantonier dintr-o zonă defavorizată.

La final, o nedumerire: cum e posibil ca o ţară care se laudă de două-trei decenii cu atâţia olimpici internaţionali la tot felul de concursuri, cu atâţia inventatori tineri, cu atâţia absolvenţi străluciţi, cu atâtea eminenţe într-o mulţime de domenii să ajungă pe mâna unor asemenea nulităţi? Chiar au plecat cu toţii din ţară? Şi chiar nu putea fi valorificat niciunul dacă nu se înscria în PSD şi nu învăţa să împartă pomeni şi minciuni înainte de alegeri?

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri