Fenomenul agresivității se manifestă pretutindeni în țara noastră. Pe stradă, în familie, în școli, în primării și, așa cum am văzut recent cu toții, chiar și în Parlament. Miza pe „legea pumnului", atunci când calea rațiunii, a empatiei sau a dialogului se dovedește a fi una ce implică calități sau însușiri inexistente, reprezintă din păcate o realitate palpabilă a modului prin care unii, nu puțini, aleg să își „demonstreze", mai mult sau mai puțin public, superioritate. Și prin care decid să își impună ideile, plecând probabil de la premisa că forța și brutalitatea „dărâmă" propriile carențe.
Victimă poate fi oricine, indiferent de sex, vârstă, categorie socială sau profesională. Victime pot fi chiar și cei care se presupune c-ar trebui să ne apere. Acestea fiind spuse, n-aș merge atât de departe încât să spun că „legea pumnului" nu discriminează pentru că, cel mai des totuși, victimele preferate ale acestor lași rămân persoanele ale căror „armă" de apărare nu poate fi forța fizică. E momentul să recunoaștem astfel că violența a devenit o problemă cât se poate de serioasă și una care, pe zi ce trece, devine tot mai greu de controlat în societate, cu atât mai mult în era comunicării digitale, aici unde orice mesaj se poate răspândi aproape instantaneu și unde fiecare „voce" poate căpăta o platformă cât se poate de reală, menită să ofere vizibilitate ridicată oricărui mesaj. Indiferent de cât de veninos sau de plin de ură ar fi acesta.
Prevalența și frecvența acestui fenomen ar fi trebuit să stârnească (cel puțin) un interes de masă și să se impună ca subiect principal pe agenda publică, atragând după sine un dialog civic consistent. Cu toate acestea, prevenirea și combaterea violenței (de orice tip) rămân și astăzi teme marginale, atât la nivel instituțional, cât și pentru publicul larg. Autoritățile sunt fie absente, fie pasive, fie depășite de situație, astfel că subiectul ajunge să fie tratat „ca fapt divers", trivial, și implicit acceptat tacit, normalizat chiar, întocmai de către persoanele aflate în roluri decizionale. Unde mai pui că întâlnim și cazuri în care chiar factorii de decizie aleg cu bună știință să devină agresori. Scandalul de la Mogoșoaia este încă proaspăt în memoria noastră, la fel cum e și în mass-media. Lucrurile nu-s cu nimic diferite nici dacă amintim de așa zisul „pamflet" al tânărului liberal de la Brașov, care a găsit că-i „amuzant" să amenințe o femeie cu bătaia. Public. De la politica pumnului în gură... la politica pumnului „în glumă". Ambele situații rămân degradante, incalificabile.
Degradantă este și reacția unor politicieni care găsesc circumstanțe atenunate acestor derapaje. La fel ca în cazul violului, „femeia a fost de vină": „ fusta era prea scurtă, ora prea târzie" sau „femeia a vorbit prea mult, prea ce nu trebuie". Sună cunoscut? În urma agresării consilierei de la Mogoșoaia, senatorul PNL Dâmbovița, Virgil Guran, proaspăt numit în funcția de vicepreședinte al Senatului, afirma că trebuie „să înțeleagă și colegii de la USR că opoziția se face în mod civilizat. Ai ceva de spus, vii cu argumente ș.a.m.d., nu amenințând și punând telefonul și filmându-l pe om. Lasă-i intimitatea omului!". Intimitatea de a fi lăsat în scaun cu rotile, intimitatea pumnului (în gură) într-o ședință a Consiliului Local. USR stă precum un ghimpe în coasta celor care s-au gândit că-i rost de jaf în politica românească, iar curajul de a sta drept în fața hoției și abuzurilor, de a le aduce în atenția publicului, trebuie domolit cu o bătaie zdravănă, nu-i așa?
Tot un senator PNL Dâmbovița afirma acum câțiva ani că, odată ce a pășit pe scena politică, „o femeie trebuie să renunțe la bariere". Cu alte cuvinte, să întoarcă și celalalt obraz, celălalt ochi.
Violența naște violență. Ignorarea, banalizarea și ironizarea acestor situații nu fac decât să perpetueze radicalismul tot mai amenințător din ultima vreme. A accepta că o femeie merită să fie bătută este egal cu a accepta că nu mai suntem oameni. A nu lua atitudine împotriva acestor acte înseamnă a fi complice. Da, avem nevoie de legi dure în acest sens, de măsuri eficiente, de autorități vigilente. Avem nevoie de asemenea să conștientizăm gravitatea acestor fapte, pentru a nu le mai accepta drept „un dat", drept normalitate. E în puterea noastră, a tuturor, să luam atitudine ori de câte ori este nevoie, nu numai atunci când astfel de acte se încheie tragic.
Indiferent de viziunea sau de apartenența politică, indiferent de diferențele care ne separă, avem nevoie să rămânem uniți împotriva oricărui fel de violență. Și să fim de acord că e inuman să privim impasibili atunci când astfel de evenimente se petrec. Pentru că violența nu merită o apologie. Niciodată. În niciun context.
