Analiză Renașterea „teoriei nebunului”. Strategia din spatele aparentei lipse de predictibilitate a lui Trump și riscul unui efect de bumerang
Tarifele sunt valabile până când nu mai sunt. Forța militară este o opțiune și apoi este exclusă. Comportamentul haotic și imprevizibilitatea sunt în plină desfășurare în cercurile politicii externe. La Casa Albă și în alte părți, acestea par a fi considerate un atu strategic, mai degrabă decât o slăbiciune. Dar este departe de a fi o strategie nouă. Amenințările violente, schimbările bruște de politici și limbajul intenționat confuz au fost folosite de mult timp pentru a dezechilibra adversarii și a câștiga avantaje, potrivit unei analize a politologului Andrew Latham, publicată în The Conversation.
De fapt, conceptul are propriul nume în relațiile internaționale: „teoria nebunului”. Așa cum au subliniat strategii Războiului Rece Daniel Ellsberg și Thomas Schelling, acesta susține că proiectarea unei pregătiri pentru a lua măsuri extreme poate influența calculele adversarului prin amplificarea temerilor de escaladare.
Deși teoria a fost menită să fie explicativă, în sensul că observatorii o foloseau pentru a explica un comportament aparent irațional, ea a fost uneori utilizată într-un mod prescriptiv, ca o abordare adoptată în mod conștient de către lideri.
Cele 3 condiții pentru succesul unui „nebun”
Teoria nebunului are rădăcini istorice care datează din vremea lui Machiavelli, dar este cel mai strâns asociată cu Richard Nixon, care, în calitate de viitor președinte viitor, ar fi folosit termenul pentru a explica abordarea sa în încercarea de a forța capitularea Vietnamului de Nord în războiul din Vietnam.
Istoricii văd dovezi ale aplicabilității limitate a teoriei în episoade precum plasarea armatei americane în alertă nucleară de către Nixon în 1969, care pare să fi întărit prudența sovietică, chiar dacă nu a dus la sfârșitul războiului din Vietnam.
Teoria a fost mai aplicabilă în epoca Nixon ca urmare a trei condiții de fond care existau.
Prima a fost lipsa informațiilor. În timpul Războiului Rece, semnalele circulau mai lent decât o fac astăzi și prin canale înguste. Mesajele erau filtrate de diplomați profesioniști, analiști de informații și ofițeri militari.
Ambiguitatea putea fi susținută. Liderul unei țări putea părea posibil dezechilibrat fără a fi decodificat instantaneu, contextualizat sau disecat public. Semnalizarea „nebunului” depindea de această opacitate controlată.
A doua condiție era un adversar stabil cu o noțiune comună de risc. Manipularea lui Nixon a funcționat, atunci când a funcționat, pentru că liderii sovietici erau manageri de risc profund conservatori, care operau în cadrul unei ierarhii rigide. Se temeau de calcule greșite, deoarece credeau că acestea puteau duce la căderea Uniunii Sovietice - sau cel puțin la căderea lor în cadrul acesteia.
A treia condiție era credibilitatea construită prin reținere în alte părți. Poza nebunului funcționează doar dacă este excepțională. Nixon părea periculos pentru adversari tocmai pentru că sistemul american părea în mod normal controlat. Comportamentul său aparent haotic era excepțional într-un context de ordine birocratică.
Dar lumea acelor trei condiții a dispărut.
Amenințările de astăzi sunt transmise pe rețelele sociale, reluate, reformulate, scurse, batjocorite și discutate în timp real. Imprevizibilitatea nu are timp să insufle frică publică. Mai degrabă, se poate transforma în zgomot.
Și națiuni precum Iranul, Rusia și China operează într-o lume pe care o consideră deja instabilă și nedreaptă. Volatilitatea nu îi sperie; este mediul la care se așteaptă. În astfel de condiții, iraționalitatea aparentă poate invita la investigații, la ascunderea riscurilor sau la escaladarea reciprocă.
Între timp, comportamentul neregulat nu mai este excepțional sau neașteptat.
Mulți „nebuni” s-ar chinui astăzi
Imprevizibilitatea funcționează doar dacă este strategică, nu concepută din mers. Trump a făcut furori, s-a contrazis public, a intensificat retorica acțiunilor și apoi a dat înapoi, în mare parte fără a primi concesii evidente.
Cu cât se întâmplă mai mult acest lucru, cu atât creează mai multă predictibilitate în legătură cu imprevizibilitatea.
Și odată ce imprevizibilitatea devine așteptată, ea își pierde forța coercitivă.
Această dinamică este evidentă în modul în care Trump a gestionat atât situația Iranului, cât și pe cea a Groenlandei. În cazul Iranului, s-au exercitat presiuni - inclusiv lovituri militare - fără a se defini clar unde s-ar încheia escaladarea.
În cazul Groenlandei, amenințările coercitive îndreptate împotriva unui aliat nu au făcut decât să pună presiune pe NATO, fără a produce respectarea cerințelor.
În niciun caz imprevizibilitatea nu s-a tradus într-un efect de levier durabil. În schimb, a generat incertitudine cu privire la obiective și limite.
O problemă mai mare pentru orice lider care dorește să adopte o strategie nebunească este că ordinea internațională și ecosistemul media de astăzi sunt mai predispuse la volatilitate. Amenințările nu mai îngheață adversarii și îi obligă să fie precauți.
Națiunile prietene își asumă riscuri. De exemplu, confruntată cu amenințările SUA legate de tarifele vamale, India și-a consolidat legăturile cu China.
Între timp, inamicii testează granițele. Rusia, de exemplu, a tratat semnalele ambigue ale lui Trump privind Ucraina ca pe puțin mai mult decât o undă verde pentru continuarea campaniei sale de cucerire a regiunii Donbas.
Are „nebunul” un viitor?
Există încă un număr limitat de circumstanțe în care ambiguitatea poate servi unui scop strategic.
Incertitudinea limitată cu privire la răspunsurile specifice poate consolida descurajarea, menținând prudența adversarilor. Ambiguitatea strategică a SUA față de Taiwan, de exemplu, lasă neclar dacă Washingtonul ar interveni militar în cazul unui atac din partea Beijingului, descurajând blocarea oricărei părți într-o escaladare automată.
Acea parte a abordării nebunului rămâne eficientă. Dar ceea ce nu mai funcționează este volatilitatea nelegată de obiective clare și limite vizibile.
Teoria nebunului a fost construită pentru o lume rigidă, cu reguli stricte. Este cel mai puțin eficientă tocmai acolo unde politica de astăzi pare cea mai haotică.
Citește și:
Editor : Ș.R.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News