Sari la conținut

Gioconda cu ie și ilic. Ce transmite un astfel de tablou?

Câte surâsuri are Mona Lisa? Câte vor internauţii, admiratorii faimoasei lucrări, artiştii amatori sau...profesionişti. Internetul abundă în reinterpretări ale Mona Lisei, celebrul tablou al lui Leonardo da Vinci. La o banală căutare pe internet, Gioconda florentină este şi rockeriţă, şi top model, şi astronaut. Îşi face chiar şi... selfie.

„Cred că e cea mai cunoscută lucrare de artă din lumea asta ever, de când ne ştim şi pân-acum, ea a suferit tot felul de interpretări din astea mai mult sau mai puţin mistice, mitologico-absconse, că stai să vezi că în spatele ei e de fapt un bărbat, ba nu, ba e Lisa nu ştiu cum o chema, ba nu e Lisa, ba e chiar da Vinci în sine, ba nu e el, ba e nu ştiu cine”, spune curatorul de artă Eugen Rădescu.

În România, la Iaşi, Mona Lisa lui da Vinci poartă ie şi ilic. Lucrarea îi aparţine unei absolvente de arte şi a fost pusă în vânzare pe o platformă online, pentru preţul de 1.500 de lei.

„Habar n-am ce să zic, cred c-a fost o chestie de inspiraţie de moment a artistei care a făcut chestia asta şi probabil că a vrut să pluseze un pic în sensul că poate a bănuit sau poate nu că o chestiune de genul ăsta poate deveni virală”, spune Eugen Rădescu.

Povestea Giocondei în strai popular bucovinean o aflăm chiar de la artistă: „Mă numesc Georgiana Şcheul, mi-am format primele valori morale şi etice în spaţiul rural din Bucovina”.

Iar curatorul de artă Eugen Rădescu ne ajută să înţelegem moda meme-urilor şi a artei clasice, transfigurată... în fel şi chip.

„Sunt foarte mulţi care se joacă cu meme-uri, cu nebunii, cu texte peste imagini, scoase din context, puse în alt context, dar cele mai multe, cred că 90% din exerciţiile astea artistice, sunt doar amuzante şi atât”, arată Eugen Rădescu.

Georgiana Şcheul are 24 de ani. A absolvit Facultatea de Arte vizuale şi design din Iaşi. Îşi doreşte ca, în lucrările sale viitoare, să exploateze cât mai mult tematica tradiţională românească. Decizia de a o picta pe Mona Lisa lui Da Vinci în strai bucovinean a fost mai mult un îndemn venit din partea prietenilor. Zis şi făcut. Tabloul este gata, are 1,20 pe 1,40 şi, aşa cum spune Georgiana, „transmite o stare de împlinire sufletească”.

„În tabloul lui Leonardo da Vinci am reinterpretat totul, nu pot să spun că am reprodus fidel, fiindcă am folosit total altă tehnică şi anume acril, culori de apă, iar el a pictat în tehnica sfumato, în culori de ulei, dar cel mai greu e portretul de interpretat, chiar şi zâmbetul. Zâmbetul cred că nu e nici măcar pe aproape. Dar, din nou, diferenţa de tehnică, s-a văzut. Am ales să reinterpretez lucrarea Mona Lisa, deoarece ea este deja un exemplu de reconstrucţie anatomică a carnaţiei care poate exprima o stare de echilibru foarte bine definită în care eu m-am regăsit. Tensionarea pe care o produc în acelaşi spaţiu pictural între două spaţii culturale total diferite şi anume românesc ortodox şi florentin catolic întăresc ideea de multiculturalitate. Iar această idee am transmis-o eu prin redarea Mona Lisei în costum tradiţional”, explică Georgiana Șcheul, artist plastic.

De altfel, în arta meme-urilor, în care personaje celebre din pictura clasică sunt transpuse în spaţiul urban, Mona Lisa este preferata internauţilor. Gioconda lui Da Vinci apare, adesea, în compania lui Van Gogh, a Fetei cu cercel de perlă sau a muzelor lui Botticelli.

„Se produce şi o recuperare din asta a artei clasice, a artei moderne, respectiv postmoderne, adică pop. Adică la îndemână, adică democratică. Luăm un tablou şi-l măcelărim, mai sunt multe cazuri”, spune Eugen Rădescu.

„Vizitând istoria artelor" este un program apărut în spaţiul virtual prin care personaje celebre din tablouri ale marilor pictori sunt asimilate culturii contemporane. Lucrările în photoshop ale artistului ucrainean Aleksei Kondakov au devenit virale pe platformele de socializare.

„El a fost cumva conceptual, în sensul în care el chiar s-a legat de nişte personaje din pictura clasică şi le-a plasat în contexte foarte moderne, spre exemplu lua părţi din picturile clasice şi le plasa în autobuz,...în avion, în toaletă, adică în momente în care oamenii trăiesc. Şi le-a scos din picturile alea, evident în photoshop, şi păreau ca şi cum ar fi fost personaje reale. Doar că ele erau scoase dintr-un context clasic”, explică Eugen Rădescu.

Scopul artei este de a dezvălui arta şi de a-l ascunde pe artist, scria Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray. Unii artişti au înţeles ideea şi au revoluţionat arta plecând de la un crez sau principiu sau chiar de la un simplu...obiect.

„Ca să fii un artist foarte bun îţi trebuie mai întâi o cultură vastă, din diverse domenii..Arta contemporană presupune un melanj, o mediaţie între diverse domenii, artă, economie, politică, trebuie să vezi cum poţi să faci să schimbi lucruri, familia ta, comunitatea în care trăieşti, microcomunitatea şi, la nivel mai amplu, de ce nu chiar lumea?... Problema este că da, kitschul este o parte importantă a artei contemporane şi asta vine de după anii 60, cred că prima mişcarea kitschoasă cu adevărat din istoria artei a fost pop art-ul. E în teoria artei contemporane o dezbatere întreagă despre ceea ce se numeşte obiectul anxios. Şi primul obiect anxios pe care istoria artei îl ştie în secolul XX este Pisoarul lui Duchamp, Fântâna. E un obiect, un pisoar luat dintr-un magazin semnat R. Mutt pus într-o expoziţie de artă. Şi cu aia a revoluţionat întreg sistemul artelor secolului XX”, punctează Eugen Rădescu.

Ceea ce primează, până la urmă, este originalitatea sau, simplu spus, cu ce vii tu nou ca artist. Şi, dacă tot suntem în anul Centenarului, probabil că producţia artistică o să fie...în floare şi, desigur, pe măsura aşteptărilor.

„Mi-e teamă că anul ăsta al Centenarului o să fie un mix din ăsta absolut sclerozat de românism, naţionalism şi sute de ani de mândrie naţională pe care tot îl bălăcărim noi pe toate reţelele de socializare...E un moment de mândrie naţională, dar n-ar trebui să-l ducem în grotescul ăla românesc cu care suntem obişnuiţi în fiecare zi şi nici să fim chiar atât de mândri că nu suntem chiar atât de tari şi mari pe cât vrem noi să fim”, conchide Eugen Rădescu.