CCR a respins reforma pensiilor magistraților pe motiv de procedură, nu pe fond. Asta nu închide subiectul, ci doar o etapă. Într-o democrație matură, astfel de verdicte nu îngroapă subiecte, ci le obligă să crească, pentru că România are nevoie de reguli egale și de o justiție puternică, nu de privilegii perpetue. Executivul și Parlamentul au acum datoria și libertatea să repare forma și să meargă mai departe cu fondul. Iar asta e, de fapt, vestea bună.
Ce a decis CCR și ce nu a decis
CCR a indicat un defect procedural și anume că, în arhitectura legislativă, avizul CSM a lipsit de la dosar. Până acum, practica constantă a Curții cerea solicitarea avizului, nu obținerea lui efectivă, dar acum pare că standardele au fost modificate, ceea ce mută accentul de pe intenție pe trasabilitatea formală a procedurii. Cu alte cuvinte, nu „de ce”-ul reformei e atacat, ci „cum”-ul. Iar pentru un guvern hotărât să ducă reforma la capăt, această nuanță e o invitație la revenire rapidă pe reformă, cu procedurile de formă îndeplinite. De aceea, decizia de acum nu e un zid, ci o bornă de parcurs. În plan politic, ea nu delegitimează asumarea răspunderii. În plan juridic, trasează un standard mai clar asupra procedurii. În plan guvernamental, oferă un to do list, respectiv refacerea circuitului de avizare, cu termene și dovezi de comunicare clare. Dacă forma se repară, fondul poate merge mai departe.
Pensiile de serviciu s-au născut ca o plasă de siguranță pentru funcții cu risc și responsabilitate ridicate. Totul corect până aici dar, în timp, sistemul a alunecat din zona protecției în zona privilegiului. România a ajuns să discute des despre pensii de 30–40 de mii de lei/lună, în timp ce marea majoritate a românilor trăiește din venituri de câteva mii sau mai puțin. Diferența e nu doar uriașă, e percepută ca nedreaptă. Iar percepția, în materie de legitimitate, cântărește cât realitatea contabilă. Aici nu vorbim despre pedepsirea unei profesii, ci despre a reconecta regulile unei puteri la realitatea socială în care funcționează. Putem avea respect pentru robe, dar respectul public pentru Justiție depinde și de măsura cu care aceasta acceptă reguli inteligibile și suportabile pentru societate. Independența nu înseamnă autoimunitate iar dacă vrem o Justiție respectată, ea trebuie să fie și corect poziționată în contractul social.
De ce decizia lovește mai mult în Justiție decât în Guvern
Reforma asumată de Guvernul Bolojan nu a fost un atac la magistrați, ci o încercare de a reașeza echitatea într-un sistem care s-a rupt de realitate. Câteva elemente sunt esențiale și trebuie păstrate în noul pachet. Vorbim de vârsta standard de pensionare cu o creștere treptată, pe 10 ani, până la 65 de ani, de o vechime totală de 35 de ani de activitate, din care cel puțin 25 în magistratură și un plafon de pensie de maxim 70% din ultimul venit net. La acestea se adăuga o ieșire anticipată cu penalizare de 2% pentru fiecare an înainte de 65. Sunt măsuri de normalitate europeană, nu de punitivitate. Ele stimulează cariere mai lungi, păstrează experiența în sistem, fac costurile previzibile și reduc ruptura simbolică dintre statutul magistraților și restul societății.
Guvernul are astăzi cale liberă să reia procedura, să solicite avizul CSM cu termene, să urmărească răspunsul, să documentează fiecare pas și să continue reforma pensiilor magistraților. La rândul său, Parlamentul trebuie să sprijine cu toate instrumentele posibile și legale această reformă. Din acest punct de vedere, decizia CCR nu blochează, ci ghidează.
Pentru sistemul judiciar, însă, fiecare lună în plus fără reformă adâncește o fractură de legitimitate. Publicul percepe că regulile de pensionare ale unei puteri sunt apărate în interiorul aceleiași puteri, în timp ce consecințele se răsfrâng asupra tuturor. „Nu pe fond, ci pe formă” poate fi un verdict juridic corect, însă el nu oprește cetățenii să se întrebe de ce privilegiile rămân neschimbate.
Demisia Guvernului ar fi o decizie greșită și inutilă
A cere demisia Guvernului pentru o decizie pe formă e o eroare de logică instituțională. Asumarea răspunderii a vizat reformarea unui domeniu pe care românii îl așteaptă de ani de zile. CCR n-a spus că fondul e neconstituțional ci că trebuie corectată forma. Aici executivul și legislativul au toate pârghiile să remedieze rapid, iar datoria lor este să o facă. Să te retragi acum ar însemna să lași România în același blocaj moral, cu două viteze și două seturi de reguli. Nu acesta e mandatul primit de la cetățeni.
Suntem astăzi într-un punct de cotitură. Așa cum alte pachete de reformă au trecut testul Curții și au intrat în vigoare, și acesta trebuie dus la capăt. E o datorie pentru societate, nu pentru excepțiile ei. Parlamentul ar trebui să susțină Executivul cu toate pârghiile necesare ca reforma să devină realitate, rapid și corect. Misiunea Guvernului acum este să-și suflece mânecile, să reia circuitul avizelor și să pună reforma într-un calendar fără sincope, fără portițe și fără surprize care să golească de conținut măsurile esențiale. Când statul își ține ora exactă, scade zgomotul și crește încrederea.
În paralel, este nevoie de o fixare în scris a garanțiilor pentru independența Justiției, ca să fie clar pentru toți că nu vorbim despre o sancțiune, ci despre o reașezare. Nu facem demonizări și nici triumfalism. Salarizarea în activitate rămâne solidă, cariera rămâne predictibilă, managementul instanțelor rămâne profesionist, bugetele nu devin monedă de schimb.
Au mai trecut și alții prin asta iar lecțiile sunt simple. Vorbim de tranziții reale fără discriminare, măsuri proporționale și temporare dacă atingi beneficii deja în plată, mandat democratic clar pentru schimbări sensibile, neretroactivitate și lipsa oricărei ingerințe discreționare.
La final, întrebarea nu e cine câștigă, Guvernul sau magistrații. Întrebarea e dacă România rămâne captivă excepțiilor sau se reîntoarce la reguli. Cetățenii, în marea lor majoritate, vor același lucru: o Justiție puternică, respectată și conectată la realitate.
