Acesta este al treilea articol din seria celor dedicate restructurării politicii externe românești. În primul am motivat nevoia ca Ministerul Afacerilor Externe să își recâștige rolul în organizarea administrativă a statului. În cel de-al doilea am analizat de unde pornește politica externă românească și decalajele pe care le are de recuperat. În continuarea acestuia, articolul de față propune câteva direcții de dezbatere pornind de la întrebarea „ce vrea România într-o lume în schimbare”. Este o întrebare la care oficialii responsabili de politica noastră externă ar trebui să reflecteze și să răspundă, dacă vrem să ieșim din inerție și să formulăm obiective pragmatice și creative, adaptate noii realități.
Ce vrea România într-o lume în schimbare?
Politica externă a României are nevoie de o reconstrucție conceptuală care să răspundă dinamicii relațiilor internaționale din ultimii ani. Suntem cumva la încheierea unui ciclu istoric.
Perioada de peste 30 de ani după 1989 a fost dominată de două elemente principale: prevalența unei singure superputeri – Statele Unite ale Americii și victoria democrației liberale, respectiv convingerea că valorile liberalismului și economiei de piață globale vor prevala.
Acum, la câteva decenii de la încheierea Războiului Rece, lumea se mișcă în direcția multipolarității, iar statele își regândesc strategiile pentru a putea fi jucători politici sau economici globali. Unicitatea actualului moment ține de convergența a două tipuri de provocări. Pe de-o parte asistăm la reîntoarcerea vechilor tensiuni care țin de competiția între marile puteri, inclusiv a conflictelor militare clasice. Pe de altă parte, acestea se intersectează cu un set de provocări și incertitudini noi, pe care încă nu știm cum să le gestionăm și care ne pot surprinde oricând - de la pandemii la criza climatică, dezvoltarea inteligenței artificiale și în general a unor tehnologii revoluționare. Adăugăm aici perspectiva cuceririi spațiului și exploatării resurselor, dar și revenirea pericolului proliferării armelor nucleare.
Asistăm la un fenomen de „compresie” a ciclurilor istorice, mai ales sub presiunea schimbărilor tehnologice și apariției unor noi amenințări în sistemul relațiilor internaționale. Viteza transformărilor a crescut exponențial, iar evoluțiile începând cu atentatele teroriste de la 11 Septembrie, care reprezintă un fel de bornă istorică, au transformat politica externă a statelor și chiar înțelegerea asupra democrațiilor.
Speranțele post-1989 că lumea va deveni un spațiu al globalizării, libertății, drepturilor și economiei libere de piață s-au prăbușit în acești ani. Între cele două teorii prevalente post-1989, între „sfârșitul istoriei” și „ciocnirea civilizațiilor”, pare că mai validă s-a dovedit a doua. După câteva decade, o parte semnificativă din state revendică o lume multipolară, cu drept de „co-participare”, a se vedea regruparea sub forma BRICS, formarea de noi alianțe militare precum Organizația de la Shanghai, competiția pentru influență pe diferite spații precum America Latină sau Africa sau chiar în proximitatea noastră Balcanii.
Astăzi, actori statali (precum Rusia) au ca obiectiv schimbarea ordinii mondiale bazate pe reguli și revenirea la epoca sferelor de influență, iar imaginea lor despre lume este una „hobbesiană” în care marile puteri redefinesc granițe după bunul plac, iar suveranitatea proprie este reinterpretată în sensul refuzului regulilor internaționale și al absenței răspunderii.
Printre motivele restructurării conceptuale a politicii externe românești trebuie să menționăm și schimbările de viziune geostrategică ale noii administrații a Statelor Unite. Indiferent dacă le împărtășim sau le privim cu rezervă, noile direcții ale politicii externe americane creează o nouă realitate de care trebuie să ținem cont și la care să ne adaptăm.
Prin urmare, care este locul României în această lume? Cum se ridică România, prin politica sa externă, la nivelul de viziune, pragmatism și abilitate reclamat de acest moment?
Astăzi România stă într-un discurs ancorat în trei parametri: securitar Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii și apartenența la NATO și economico-securitar apartenența la Uniunea Europeană. Direcțiile sunt corecte. Și, evident, prioritatea cea mai importantă este ca ele să fie păstrate.
Dar în baza lor România trebuie să elaboreze noi inițiative și să se adapteze lumii contemporane. Nivelul nostru de creativitate într-o lume în schimbare este foarte redus.
România pare a fi confundat rolul de partener de încredere cu rolul de soldat disciplinat fără inițiativă. În fapt, poți să fii un partener de încredere cu inițiativă, care contribuie la dezbateri, concomitent cu valorificarea rolului României în interiorul Uniunii Europene, în interiorul Parteneriatului Strategic cu SUA, dar și în spații diverse.
Două teme mari vor trebui discutate foarte serios în perioada următoare: în primul rând poziționarea noastră în raport cu relația transatlantică, care e posibil să cunoască evoluții imprevizibile; și în acest context organizarea pe noi baze a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, respectiv cum menținem și aprofundăm nivelul securitar și cât și pe ce paliere dezvoltam Parteneriatul Strategic.
O a doua temă majoră va fi rolul României în cadrul Uniunii Europene și în dezbaterile și deciziile care vor prefigura viitorul UE în noul context geopolitic. Presiunea schimbărilor de politică externă în administrația americană accelerează deja dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene, cu opțiuni diverse: o Europă mai centralizată condusă unitar sau o organizație mai „confederală”. Ce este mai avantajos pentru România, care e punctul nostru de vedere în această dezbatere? Trebuie să fim pregătiți pentru orice tip de evoluții, inclusiv pentru o înțelegere de tip Ialta 2, care ar defini sfere de influență în Europa dincolo de apartenența formală la organizații precum NATO și UE. Cum va juca România într-un asemenea posibil, sperăm nu probabil, scenariu?
În contextul politicii de extinderii a Uniunii Europene, România are o poziție geografică unică între Parteneriatul Estic (Ucraina, Moldova) și Balcanii de Vest. Toate aceste state fac parte din pachetul de extindere al UE pe care România îl susține cu efervescență declarativă, dar cu foarte puține acțiuni concrete.
În Balcani există o mare dezamăgire în raport cu politica de extindere a UE, promisă deja de mai mult de un deceniu dar fără pași concreți. România ar putea deveni un susținător activ și un interlocutor privilegiat în ceea ce privește politica de extindere a UE în Balcani, argumentând că aceasta trebuie să se înfăptuiască rapid măcar cu unul din statele din Balcani calificate.
O voce clară și răspicată, cu poziții pro-active și inițiative concrete în Consiliul European ar trebui să reprezinte priorități de politică externă. Spre exemplu, intrarea urgentă a României în grupul de reflecție pentru reconstrucția Ucrainei alături de Polonia și Țările Baltice, precum și în grupul "Friends of the Western Balkans" girat de Austria și Italia, ar fi un bun început. De asemenea, aducerea Republicii Moldova mai aproape de grupul Balcanilor de Vest, care sunt în fruntea plutonului de extindere al UE, poate fi făcută la inițiativa României.
România poate gândi un plan sau veni cu propria contribuție în ceea ce privește arhitectura de securitate în Europa Centrală, de Est și de Sud Est, la Marea Neagră și la gurile Dunării, după terminarea războiului din Ucraina. România a jucat un rol esențial în sprijinirea Ucrainei, un rol uneori nepublic, dar va trebui să fie mult mai vizibilă și mai implicată în epoca post-conflict. Cu alte cuvinte, România ar trebui să fie un „actor-jucător” în desenul geopolitic de după încheierea conflictului din Ucraina.
România poate să propună propriul proiect de reformă internă a UE prin amendarea tratatelor constitutive, pe de o parte în sensul extinderii câmpului de aplicare a metodei comunitare, iar pe de altă parte, în sensul extinderii controlului democratic asupra activității Comisiei europene, inclusiv pe calea sinergiei între instituțiile europene și cele naționale. Putem avea o contribuție în a defini poziția UE față de legătura strategică cu SUA – o temă care va fi pe agenda anilor următori – susținând ideea ca America să rămână un actor european.
În mod similar ar trebui să avem o viziune și propuneri cu privire la relația de viitor între UE și Rusia (puterea regională cu care UE se învecinează direct) și China (superputerea globală emergentă).
Pe de altă parte, România ar trebui să constituie alianțe / parteneriate / antante în cadrul UE cu statele membre care gândesc la fel sau cu care există solidaritate de interese. Acestea vor avea rolul de a-i permite promovarea agendei sale europene, a viziunii sale asupra a ceea ce trebuie să fie și să facă UE, întărindu-i capacitatea de negociere intracomunitară.
Din păcate, România a pierdut inițiativa în spații unde avea relații consolidate, precum Orientul Mijlociu și Africa și a abandonat America Latină. Am ajuns în situația paradoxală în care țări cu potențial mai mic și fără tradiția pe care o are România să asume un rol mai important decât țara noastră.
De-a lungul timpului, în istoria sa diplomatică, România a avut unele atuuri cu care a putut să joace în plan internațional, de la o relație tradițională cu China la relații istorice cu statele din Orientul Mijlociu. România a fost, spre exemplu, singurul stat din UE care a păstrat deschisă Ambasada de la Damasc chiar și în timpul războiului civil din Siria.
Se impune definirea relațiilor și cu alți parteneri din afara UE (Turcia spre exemplu) sau cu state relevante strategic, într-o ordine globală care se anunță multipolară. (India, China). Chiar președinta Comisiei Europene a vorbit la Davos despre o relație strânsă cu India și despre regândirea relației comerciale cu China.
Marile organizații interguvernamentale cu vocație universală și regională (ONU și OSCE), precum și sistemul instituțiilor financiare internaționale creat după cel de-al Doilea Război Mondial, sunt în criză și reformarea lor se impune urgent. România ar putea propune proiecte proprii de reformare a acestora. Chiar dacă aceste proiecte nu ar ajunge să fie adoptate, vizibilitatea și influența României în lume ar spori considerabil.
Pe de altă parte, în ultimele decenii s-a creat un adevărat vid în dreptul internațional referitor la neproliferarea armelor nucleare. Într-o lume incertă și fără reguli, pericolul proliferării devine unul palpabil. România poate stimula și iniția discuții pentru a se conveni noi tratate care să umple acest vid.
Sunt câteva sugestii în ceea ce privește reconfigurarea conceptuală a politicii externe. Acestea trebuie discutate și agreate de toți cei care participă la înfăptuirea politicii externe românești. Avem nevoie de o discuție directă și deschisă, de ieșirea din zona de confort și precauție excesivă ce pare a fi cuprins diplomația românească și de un efort intelectual de adaptare strategică. În interiorul angajamentelor ferme la care este parte (legate de NATO, UE și de Parteneriatul Strategic cu SUA) România are atuuri cu care poate să joace în plan internațional și care o pot face un partener nu doar de încredere, ci extrem de valoros, pragmatic vorbind.
Realizările legate de libera circulație, de apartenența la spațiul european, de democrație și libertate nu mai sunt valorizate în aceeași măsură de publicul intern care le consideră de la sine înțelese, dar care are o problemă cu prestigiul și demnitatea României în lume. Este o problemă de percepție, de natură simbolică.
De aceea, este momentul unui reset de gândire strategică adaptat unor condiții noi. Politica externă românească trebuie să definească în ce măsură vrem să jucăm un rol în alte spații, să fim un vector de comunicare și inițiativă în numele aliaților în spații precum Orientul Mijlociu sau continentul african și care sunt instrumentele și avantajele pe care le poate folosi.
