Balcanii de Vest au devenit, mai nou, terenul de joacă preferat pentru maeștrii globali ai interferențelor hibride. Federația Rusă și Republica Populară Chineză poartă un adevărat turnir al diplomației clandestine (Wigell, 2019) prin puncte cheie, de sensibilitate strategică, pentru comunitatea euro-atlantică. Între timp, „nimic nou pe Frontul de Est”, progresele lente, dar sigure, ale armatei ucrainene determinând Federația Rusă să caute să genereze un nou pol geostrategic de tensiune crescândă.
Discursul recent al lui Vladimir Putin, un discurs în care amenință Lumea Liberă asupra consecințelor sprijinirii Ucrainei și extinderii Flancului Estic, poate fi interpretat în multiple registre. Civilizaționismul estic (Brubaker, 2017) pe care Kremlinul îl propagă în narațiunile sale publice își extinde, însă, tărâmul de acoperire cu mult în afara razei de interes post-sovietică. Cert este că, pentru Uniunea Europeană și, în fine, pentru întreaga comunitate euro-atlantică, acest discurs alarmist nu poate să rămână neremarcat. Putin își afirmă clar aspirația de a consolida o Europă „multipolară” în termeni de ecuații geopolitice problematice, iar interesul sporit al Beijingului pentru această regiune periferică în agenda europeană a vecinătății oferă un context propice pentru acțiune coordonată, care prezintă riscul de a destabiliza și mai puternic blocul nord-atlantic.
De menționat este, însă, că jocul a început deja. Situația fragilă din Kosovo, separatismul din ce în ce mai vizibil al Republicii Srpska din Bosnia și Herțegovina, influența ideațională (Garlick & Qin, 2013) amplificată a Chinei în raport cu state precum Muntenegru și Macedonia de Nord (state pe care regimul de la Beijing le curtează cu fonduri dedicate unor proiecte de dezvoltare economică pentru care nu solicită nici pe departe standardele și criteriile de stat de drept specifice UE, însă efectele pe termen lung sunt bine cunoscute), toate acestea solicită un răspuns pertinent al Uniunii Europene. Pentru UE, examenul de maturitate strategică, cel ce poate da tonul unei eventuale consolidări a poziției de sine stătătoare a UE în afacerile globale, se susține în centrul de examinare al perpetuumului „butoi cu pulbere” al Bătrânului Continent.
Potențialele soluții, din perspectivă strategică și diplomatică, sunt multiple și oportune. Cu toate acestea, dincolo de Bruxelles, în afacerile europene regăsim necesitatea unei capitale care să își asume mandatul de a coordona un astfel de demers ambițios. Singura opțiune pertinentă și, în mod natural, singurul pol de stabilitate autentică în actuala ecuație de securitate regională, este întocmai Bucureștiul. Este important de subliniat că România a câștigat, însă, acest statut într-o dublă cheie: în vecinătatea Ucrainei, România a devenit, odată cu melanjul electoral polonez și cu ascensiunea populiștilor pro-ruși în Slovacia, singurul vecin euro-atlantic al Ucrainei care rămâne loial cauzei fără ezitări discursive chestionabile; simultan, România este singurul vecin al statelor balcanice de vest ce deține capitalul strategic necesar pentru a mobiliza un proces credibil de reflecție și dialog strategic în regiune.
Fără să caute să creeze aceste contexte, dintr-un conformism cu rădăcini istorice lizibile, se întrunesc totuși condițiile pentru materializarea ambiției României de a deveni lider regional. Pe de-o parte, România este unicul vecin al Ucrainei și al Republicii Moldova care poate prelua poziția de sponsor și mentor în procesul de integrare europeană al acestor state. Pe cealaltă parte, România are, după decenii, oportunitatea de a redeveni acel actor responsabil care sprijină o traiectorie stabilă de dezvoltare și angajament european pentru statele din Balcanii de Vest. Îi permite poziția geostrategică, îi permite complexul de relații favorabile și prospere cu statele din regiune, îi permite poziția credibilă în raport cu Bruxelles-ul și cu Washington-ul pe care Roomânia a muncit să le consolideze.
Cum trebuie să procedeze România într-o astfel de ecuație? Prin a deveni un antreprenor de norme (Rushton, 2008), un actor care creează noi tendințe de acțiune și platforme pentru soluționarea unor tensiuni în contexte internaționale. Concret, aș miza pe potențialul României de a deveni „Poarta către Balcani” a comunității euro-atlantice. Asumându-și curajul de a deveni un agent în accelerarea dezbaterii asupra integrării europene a statelor din regiune (Albania, Muntenegru și Macedonia de Nord cu precădere), contribuind la ameliorarea „amorțelii de extindere” a blocului supranațional, România poate deveni un adevărat pol de resurse și expertiză în accelerarea acestor eforturi oneste de europenizare. De la o diplomație a forumurilor activă până la crearea unei „agenții de dezvoltare și europenizare” pentru statele balcanice, programe de formare a generațiilor de lideri și lansarea unor pachete de asistență tehnică, căile de acțiune sunt, la rândul lor, numeroase.
În planul securității, situația devine delicată; există, însă, un potențial de fructificare a oportunității și pe acest front. Relația specială dintre România și SUA poate deveni fundamentul unei formule de dialog strategic prin care România contribuie la detensionarea situației de securitate din Balcanii de Vest. România dispune, în acest sens, de o poziție privilegiată în parteneriatul cu Serbia, iar însușirea unui mandat de facilitator în explorarea tensiunilor și ameliorarea acestora pe agenda regională este un efort ce merită să fie depus. Oportunitățile pot fi interpretate în cheie practică și pentru problemele de politică publică ale Bucureștiului - prin influența dobândită, România poate adresa criza de forță de muncă prin angajarea de etnici români din Valea Timocului și Voivodina, prevenind ascensiunea unor mișcări politice anti-migraționiste.
Spuneam, la începutul editorialului, că examenul de maturitate strategică al Uniunii Europene se susține în Balcanii de Vest. Bruxelles-ul trebuie să ofere o alternativă acestor state. Vremea melanjului în dezbaterea asupra extinderii a trecut, iar Rusia și China acționează deja cum știu ele mai bine în regiune - printr-o diplomație „sharp”, cu instrumente hibride, respectiv prin promisiuni de miraj economic aspiraționale și, totuși, toxice. Dezbaterea europeană despre autonomia strategică și afirmarea ca mare actor în afacerile strategice globale nu se legitimează, astfel, fără ca Uniunea Europeană să se preocupe să devină puterea soft, polul de leadership și dezvoltare care este menită să devină.
Pentru București, aceasta este o oportunitate semnificativă de a aduce centrul de greutate al puterii politice europene mai aproape de granițele sale. O Românie care potențează soft power-ul familiei europene din care face parte este, la finalul zilei, o Românie care își câștigă dreptul de a sta la masa marilor decizii europene. Creativitatea strategică și antreprenoriatul diplomatic devin resurse de referință în cauza transformațională a transformării arhiecturii europene de securitate. În aceste momente, România se află mai aproape decât a fost vreodată de reducerea distanței decizionale dintre București și Bruxelles. Iar condițiile sunt cum nu se putea mai oportune.
