Dacă nu am fi avut probleme cu corupția și cu reformarea justiției, nu am fi avut MCV și am fi fost deja în Spațiul Schengen. Dacă am fi fost în Spațiul Schengen, doamna Udrea ar fi putut foarte ușor să fugă din țară fără să fie nevoie să arate pașaportul la graniță. Dar ca să poată să facă așa ceva ar fi trebuit să nu fie amică cu corupția atunci când conducea de facto Guvernul Boc. Sau, și mai simplu, dacă n-ar fi furat, nici nu ar fi trebuit să fugă. Și poate că dacă la câtă putere a avut în România mai și convingea pe câțiva să fie la fel de cinstiți pe cât ar fi putut ea să fie, eram și noi, sărmanii, în Schengen și nu ne-am fi întrebat uimiți de ce mai toți condamnații de corupție din țara asta reușesc să treacă granița cu atâta ușurință. În paranteză fie spus, la câți condamnați au fugit din România, nici nu e de mirare că primirea în Schengen se tot amână.
Sunt un tânăr politician care nu a apucat să trăiască pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Pentru mine, România a fost la cheremul lui Adrian Năstase, care cerea să i se numere ouăle pentru că era puternic, dar a sfârșit în pușcărie. Apoi, l-am văzut la televizor pe celebrul mogul Vîntu, care ne cerea în derâdere să ne întărim statul ca să ajungă și el la pușcărie. Iar mai deunăzi ne-am trezit cu Traian Băsescu declarat oficial colaborator al Securității, deși el a fost președintele care a susținut condamnarea regimului comunist. Mărturisesc că îmi e dificil să explic ce fel de țară suntem unor colegi din alte partide europene. Nu spun că suntem mai răi sau mai buni decât ceilalți, doar că îmi este incredibil de dificil să găsesc o descriere a modului în care alegem politic. Am avut dezbateri infinite despre justiție și despre reforma ei cu ministrul Tudorel Toader, un personaj cât se poate de controversat, care a demis-o pe Laura Codruța Kovesi și a încercat să demoleze lupta anticorupție. Domnul Toader a ajuns astăzi avocatul Elenei Udrea, iar Laura Codruța Kovesi a devenit șeful Parchetului European. Dreptatea are picioare scurte în România și mereu trebuie să ne-o căutăm în afară. E cât se poate de nedreapta această situație, pentru că dacă cineva ne este dator cu ceva pe lumea asta aceștia ar trebui să fim chiar noi.
Nu pot să uit nici faptul că destrămarea coaliției cu PNL s-a petrecut din cauza ofului președintelui pe colegul meu care era ministru al Justiției. După ce s-au văzut scăpați de noi, peneliștii, care au primit în propriul partid colegii de acum câțiva ani ai doamnei Udrea, s-au aliat cu PSD și au pus cruce luptei anticorupție și reformei justiției. Întreaga societate are o datorie istorică față de această țară suferindă de a da justiției o față dreaptă și corectă. Avem datoria noi, cei din politică, de a duce la capăt promisiunile pe care le-am făcut față de noi înșine și față de întreaga societate că vom definitiva integrarea europeană și că ne vom ridica la înălțimea propriilor noastre așteptări. Dar este imposibil să facem așa ceva atâta vreme cât am avut un președinte care a girat mineriade și altul care a fost colaborator al Securității, un prim-ministru condamnat penal și căzut în admirația politicii rusești și alți doi care s-au dovedit a fi plagiatori, plus spuma oamenilor de afaceri arestată aproape integral pentru corupție la care se adaugă zeci de politicieni care au fost superputernici și în același timp supercorupți.
Este de-a dreptul imposibil să fim o țară normală, să o recunoaștem cinstit. 90% din clasa politică a furat sau visează să poată fura. Într-o formă sau alta. Unii au furat afaceri și au vândut active ale statului pe degeabă pentru o șpagă numită comision, în timp ce alții mai modești s-au mulțumit să își angajeze rudele la stat și să se plimbe cu o mașină cu șofer. Caractere mici care au capturat o țară întreagă. Oameni de nimic care și-au vândut respectabilitatea pentru iluzia banilor și a puterii fără să le pese de pușcărie și de visurile zdrobite ale restului românilor. Mă uitam cu milă la fotografiile din arest ale doamnei Udrea. Toată lumea comentează pantofii cu toc și mulți își amintesc acum despre cât de puternică a fost în urmă cu câțiva ani. Dar, ca să-l parafrazez pe un alt ministru al Dezvoltării, ajuns și el în pușcărie, respectiv Liviu Dragnea: la ce i-a folosit?
O întreagă generație de politicieni corupți și ruinați moral au falimentat o țară întreagă. Astăzi îi salvează un război care înfricoșează întreaga Europă. Dar să nu uităm că suntem conduși de domnul Ciolacu, care se poza mândru cu Omar Haissam, terorist fugărit de Traian Băsescu și fugit din țară ascuns printre oi, și de domnul Ciucă, plagiator dovedit de către o jurnalistă care este ireal amenințată de angajați ai Ministerului de Interne. Ei sunt cei în mâna cărora stă destinul nostru, al tuturor, și tot ei sunt cei care ne parodiază pe noi, cei din tânăra generație, care vorbim despre principii și o Românie corectă. Acești oameni nu se vor schimba până când cetățenii nu le-o vor cere prin vot, printr-o lecție usturătoare și printr-o pedeapsă fără echivoc. Nu are rost să ne lamentăm. E rostul să acționăm.
Și închei prin a vă spune că urmează încă un eveniment esențial pentru Justiția din România: înnoirea unei treimi dintre judecătorii Curții Constituționale. Apare ocazia ca majoritatea din cadrul CCR, la acest moment una profund aservită politic, să se transforme, prin numirea a trei noi judecători, într-una reformistă, axată pe apărarea Constituției, iar nu a intereselor celor care i-au numit. Cu această ocazie, vom vedea dacă majoritatea parlamentară și Președintele, cei care vor face de fapt numirile, au curajul să își asume profesioniști independenți sau vor transforma, așa cum s-a întâmplat până acum, funcția de judecător constituțional în răsplată politică. Să nu uităm că avocatul Elenei Udrea a fost nu doar ministru al Justiției, dar și judecător la CCR pentru mai bine de nouă ani.
România trebuie să scape din ghearele acestor oameni și să îi trimită în irelevanță și uitare, după cum vom uita și fotografia tristă și lipsită de relevanță a unei doamne arestate la granița dintre Bulgaria și Grecia pentru că a furat niște bani la o gală sportivă de care nimeni nu-și mai aduce aminte. Putem să iertăm, dar să nu uităm niciodată că cei care au greșit trebuie să plătească.
