O glumă bună de săptămâna trecută spunea că laserul de la Măgurele ar fi arma perfectă pentru a pulveriza castelul prințului. Gluma ar fi reușită doar dacă realitatea laserului nu ar fi chiar mai tragi-comică.
Așadar, după zece ani în care ne-a masat orgoliile științifice, ELI-NP, laserul românesc, și-a adus aminte de fatalitatea scumpitului la tărâțe și a decis să tranșeze în justiția internațională un diferend de abordare tehnică. Un lucru „neobișnuit, nemaivăzut în știința din Europa”, după cum este catalogat de Allen Weeks, laureat al premiului Nobel, șef al consorțiului ELI-DC.
Fără mari greutăți, am mai bifat o premieră. Contestând în instanță ceva legi ale fizicii, am reușit să ratăm fotografia de absolvire și, implicit, banii asociați. Exemplul nostru clasic de geniu științific altoit nefericit peste un management mahmur și țâfnos.
Nu știu dacă la finalul celor zece ani de cercetare laser în cel mai prestigios format european am câștigat sau am pierdut. Poate nici nu mai are rost să facem o autopsie a eșecului, cel puțin pentru a găsi vinovați. Optimist vorbind, am fi mai câștigați dacă am privi spre viitor pentru a vedea ce putem capitaliza. Cum ne putem regrupa istoric în munți pentru a transforma înfrângerea într-o victorie, fără lamentări inutile și fără a pârjoli ce am construit. Cu alte cuvinte, să folosim puterea laserului pentru a modela România anului 2030. Căci, dincolo de rateuri instituționale, hubul de cercetare de la Măgurele poate fi un nucleu al inovației românești din următorii ani.
Proiecția inteligentă a întregii zone și a proiectelor pe orizontală poate oferi șanse foarte bune integrării aparent imposibile dintre două domenii vitale: cercetare și business. Centrul de transfer tehnologic Măgurele Science Park poate fi un pariu care, urmărit îndeaproape, se poate dovedi câștigător în bătăliile ce stau să înceapă pe frontul tehnologiilor eficiente transpuse în inovație pragmatică. Și ar putea să însemne și un talisman bun în încercările noastre perpetue de a rupe blestemele și ghinionul.
