Am refuzat, de-a lungul timpului, de mai multe ori să scriu despre David Popovici și succesul său.
Am refuzat pentru că pur și simplu politica nu are niciun merit pentru succesul individual al unui atlet. Și pentru că orice încercare de lipire a imaginii politicienilor cu succesul sportivilor mi se pare ridicolă.
Văd însă că sportul nu a reușit să scape nemânjit de politică zilele astea (vezi, pe lângă toate postările de bucurie și felicitări, acuzațiile împotriva Ministrului Tineretului și Sportului și postarea lui aparent bilingvă dar cu mesaj diferit pentru vorbitorii de maghiară).
Așa că vă spun și eu – și vă vorbesc ca fost sportiv – cele 2 IDEI cu care ar trebui să rămânem din povestea asta, și să le avem în cap de fiecare dată când ne mai frecăm umerii de sport și succesul sportivilor români:
1. România, chiar și după '89, e plină de talente. La tenis de câmp, pe lângă Andrei Pavel, Irina Spârlea, Ruxanda Dragomir, Victor Hănescu, Horia Tecău, Simona Halep, Sorana Cîrstea, eu, jucând la juniori, i-am văzut pe Gabi Moraru, Octavian Nicodim, Victor Ioniță și mulți, mulți alții.
2. Oricât talent ai avea, fără muncă (extrem de multă, e vorba de ore de chin zilnic, deseori cu mult timp înainte să ai buletin) nu reușești nimic notabil. Și mă refer în primul rând la munca ta, ca sportiv. Da, sigur, contează enorm să te ajute autoritățile cu o bază sportivă, cu antrenori, cu susținere pentru participarea la concursuri. Dar în primul rând e munca ta. Decât o Revistă au scris un articol despre MUNCA lui David Popovici ÎNAINTE ca el să ia prima medalie la Budapesta, și cred că treaba asta cu munca trebuie să fie predată tuturor copiilor, că tot se vorbește despre educație săptămâna asta.
