Sari la conținut

Cum a fost forțat să abdice Regele Mihai. Mărturii istorice într-un interviu-document

În România, dictatura comunistă a început formal prin abdicarea forţată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947. Dar regimul democratic era deja distrus de cei trei ani de ocupaţie sovietică. Regele Mihai a fost şantajat să semneze actul de abdicare din 30 decembrie 1947. Detractorii suveranului i-au reproşat chiar şi faptul că nu şi-a asumat moartea în loc să semneze trecerea României la statutul de republică bolşevizată. Dar obiectul şantajului nu a fost viaţa Regelui şi a mamei sale. Viaţa Regelui Mihai a fost în pericol şi DUPĂ semnarea actului de abdicare. Premierul pro-comunist Petru Groza şi şeful partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, viitorul dictator, l-au ameninţat pe rege că dacă nu abdică, o mie de tineri dintre cei arestaţi deja vor fi ucişi. Comuniştii l-au şantajat pe Rege cu uciderea altora. 

Astăzi se împlinesc 70 de ani de la abdicarea forţată a regelui Mihai şi instaurarea republicii în România. Semnătura de pe actul de abdicare a pus capăt monarhiei constituţionale instaurate la 10 mai 1866 şi reprezentate de Coroana de Oţel. Era ultima redută de regim democratic şi pluralist din Europa de Est care se prăbuşea din cauza ocupaţiei sovietice. Vreme de trei ani, regele Mihai i-a înfruntat pe emisarii URSS, s-a aflat 5 luni în grevă regală, a aflat cât de grave au fost repercusiunile asupra celor care manifestau în sprijinul său şi împotriva comunismului, a fost zdrobit de indiferenţa guvernelor britanic şi a american faţă comunizarea României. A existat o singură victorie: Transilvania de Nord s-a întors în graniţele României.

În momentul abdicării, regele Mihai se obişnuise cu ideea că poate fi ucis oricând. Când l-a arestat pe mareşalul Ion Antonescu, la 23 august 1944, ca să poată retrage România din alianţa cu Hitler, ştia că riscă să fie omorât de nazişti. Riscul de a fi împuşcat de comunişti sau trimis în Siberia a apărut ulterior.

Ruperea alianței cu Hitler, 23 august 1944

Lovitura de palat din august 1944 a venit cu întârziere. Italia ieşise din război în toamna lui 1943, marea debarcare anglo-americană în Normandia avusese loc pe 6 iunie. Dar regele Mihai şi liderii pollitici democraţi - Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu şi Constantin Titel Petrescu - sperau să îl poată convinge pe Ion Antonescu să ordone armatei să schimbe tabăra. Acesta s-a întâlnit cu Hitler pe 5 august şi considera că trebuie să îşi respecte cuvântul dat dictatorului nazist.

Între timp însă, Londra şi Moscova s-au înţeles să împartă sud-estul Europei în zone militare operaţionale. Grecia şi Iugoslavia au revenit britanicilor, iar România şi Bulgaria, URSS. Nu era încă harta sferelor de influenţă, dar a însemnat o ofensivă uriaşă, exclusiv sovietică, pe frontul românesc.

Despre toate acestea Regele Mihai a vorbit într-un interviu acordat jurnalistului Stelian Tănase în aprilie 2007, la Palatul Elisabeta.

PARTEA I A INTERVIULUI CU REGELE MIHAI:

Regele Mihai: „Sunt o grămadă de lucruri care s-au adeverit mai târziu, dar care, din păcate, noi nu le știam atunci și încercam să facem ceva care nu putea să reușească, chiar cum ne-am fi dorit din cauza acestor aranjamente pe care noi nu le știam. Şi, din păcate, nu știu cum, Stalin a reușit totuși să se infiltreze în mintea oamenilor acolo, poate mai puțin Churchill, dar Roosevelt, care nu prea înțelegea prea mult din ce se întâmplă prin Europa, s-a lăsat ademenit. Şi au crezut tot ce spuneau rușii. Şi după aceea când și-au dat seama ce se întâmplă, era prea târziu”.

La 22 august 1944, Ion Antonescu s-a întors la Bucureşti de pe front să îl informeze pe rege că situaţia militară din jurul Iaşiului, pe linia Botoşani - Iaşi - Chişinău - Tighina, era critică şi că previzibila prăbuşire a liniei Focşani-Galaţi însemna dezastrul definitiv al ţării. Regele şi aliaţii săi politici din Blocul Naţional Democratic pregătiseră lovitura de palat pentru 26 august. Printr-o extraordinară coincidenţă, Regele Mihai a aflat că Mareşalul urma să se întoarcă mai repede pe front.

Regele Mihai: „Am aflat cu stupoare, doar printr-o indiscreție, dar aşa se întâmplă, lucruri de-astea foarte interesante câteodată, și în casa doctorului nostru a venit pentru o vacanță de trei - patru zile unul din Statul Major al lui Antonescu. Și când era acolo, ăsta a primit un telefon. Şi întâmplarea cum a fost că el avea două-trei telefoane în casă, doctorul, și toate sunau în același timp. Şi, când a început să sune telefonul, el a luat un telefon în mână, în același timp, ofițerul acesta a luat și el telefonul și el a auzit că Antonescu pleacă pe front în ziua de 24. Și noi hotărâsem un bombardament în ziua de 26”.

Regele i-a informat de urgenţă pe ţărănistul Iuliu Maniu şi liberalul Dinu Brătianu că totul trebuie să se întâmple rapid. Din Blocul Naţional Democratic făcea parte, la cererea Moscovei şi presiunea anglo-americanilor, şi reprezentantul comuniştilor, Lucreţiu Pătrăşcanu. Dar Regele îl trata cu răceală şi nu l-a pus la curent cu evoluţia situaţiei. Mareşalul Ion Antonescu şi ministrul afacerilor străine, Mihai Antonescu, au fost convocaţi la Palat, de fapt în aşa-numita Casă Mică, aflată în spatele Palatului Regal, pe 23 august, la 4 după-amiaza:

Regele Mihai: „În fine, a acceptat să vie împreună cu Mihai Antonescu. El acuma era totdeauna în întârziere, el. Mihai Antonescu a venit întâi. A trecut ceasul, era să vină la ora 4 şi la 4 și jumătate încă nu venise. Şi nu știam - a prins el de veste ceva? Nu știu. În fine, a venit. Şi acolo a fost discuția cu mine, cu el și cu Sănătescu.

Acum, în culise, preparația acestei întrevederi a fost făcută cu trei subofițeri din Batalionul meu de Gardă, cu aghiotantul meu de serviciu și cu un căpitan care îi comanda pe cei trei. Că dacă, cumva, se întâmplă că Antonescu refuză, eu am să spun o mică frază și ei știu că asta înseamnă că s-a terminat cu el.

Arată puțin cam conspirativă chestia asta, dar nu am puteam să facem altfel.

Și am discutat cu Antonescu și cu Sănătescu, aproape un ceas trebuie să fi fost, în care am spus că chestiunea nu mai poate să dureze aşa, trebuie făcut ceva, trebuie să ieșim din război!

Și atuncea i-am spus, mai deghizat, mai așa, că el ar fi omul care ar trebui să facă acest lucru. Bine, a protestat, bineînțeles. Mihai Antonescu a încercat și el să spuie ceva să-l astâmpere puțin, că situația e prea gravă pentru orgolii, Sănătescu care fusese coleg cu el la Cavalerie, și el a încercat. Şi atunci Antonescu a început să se încrunte, s-a cam agitat și a spus: „Eu, fără permisul lui Hitler eu nu pot să fac așa ceva!”

I-a spus, mi se pare, Mihai Antonescu:„Cum nu? Pericolul pentru țară trebuie să treacă pe la Hitler?” sau ceva de felul ăsta. Și el: „Nu, că eu mi-am dat cuvântul de onoare de ofițer!”. Am mai încercat ceva așa și aşa. Şi când am văzut că nu mai e chip de făcut nimic, atunci am spus acea frază pe care o știau ei acolo și zic „Bun, în cazul ăsta nu mai am nimic altceva de făcut".

Și m-am sculat și au ieșit cei trei pe ușă, au intrat în salon, au luat o poziție de drepți s-au dus la Antonescu şi au pus mâna pe el. Și atunci a fost un moment de ezitare. Eu am plecat de acolo, fiindcă, cu toate neînțelegerile cu el, cu asta, nu am vrut să fiu prezent la ... , era prea de tot, culmea culmilor!

Şi când a pus mâna pe el căpitanul, acolo, Antonescu a zis: „Ce înseamnă asta, Sănătescule?”. Și el, la un moment dat, a fost puțin așa... și a spus, zice: „Ia mâna de pe domnul mareșal!”. Eu auzeam de afară. Și aghiotantul meu când a văzut asta, că puteau să o întoarcă rău de tot, a intrat pe ușă și a zis: „Executarea!”, striga la ei acolo. L-a luat cu mâna și l-a... pe amândoi...

Și acolo s-a întâmplat un incident, în casa asta unde eram noi, pe care nemţii au distrus-o după aceea, la etaj era o odaie-seif mare în care tatăl meu avea colecția lui de timbre. Şi cum n-aveam ce să facem, ne-am gândit să îi punem acolo așteptând să vedem. Şi când să se urce pe scară, s-a întors către ăștia și a spus: „Mâine o să fiți toți spânzuraţi!” și a scuipat. M-am mirat când am auzit asta. Și i-a dus acolo și i-a închis”.

În orele următoare, sub pretextul unui Consiliu de Coroană, un aghiotant al Regelui i-a invitat la Palat pe oamenii lui Ion Antonescu aflaţi în funcţii importante. Toţi au fost reţinuţi.

După înregistrarea, în cursul serii, a Proclamaţiei către ţară, bucureştenii s-au strâns în faţa Palatului Regal ca să îl aclame pe Rege. În bucuria generală, regele de nici 24 de ani şi-a amintit de trei prizonieri englezi aflaţi în Bucureşti şi a cerut să fie aduşi la Palat. Au ajuns în acelaşi timp cu difuzarea la Radio România a Proclamaţiei:

Regele Mihai: „După proclamaţia pe care am făcut-o mi-am adus aminte deodată că au fost şi trei englezi care fuseseră paraşutaţi aici şi prinşi, închişi la Comandamentul de Jandarmerie şi asta am spus, duceţi-vă repede şi scoateţi-i de acolo, aduceţi-i aici. Şi Proclamaţia mea a început deja să iasă pe unde la radio când aceştia au fost aduşi la palat, în Piaţa Palatului, de-abia au putut să treacă prin mulţimea care era acolo.

Şi când s-au dat jos din maşină, de trebuia să meargă pe jos să intre, că nu mai putea merge, când populaţia acolo a văzut trei uniforme englezeşti au înnebunit, au început să urle, să ţipe şi mai tare. După ce văzuse numai pe nemţi peste tot şi deodată uniforme englezeşti pe care nu puteai să nu le recunoşti, care au intrat şi în Palat, culmea! Asta a fost şi mai şi pentru ei.  Şi au venit la mine imediat şi am dat mâna la toţi, cât pe-aci să ne îmbrăţişăm aproape. Şi şeful lor a cerut să aibă un avion a doua zi ca să plece, să raporteze tot ce s-a întâmplat. Şi după aceea mi-au spus câţiva de acolo că ar fi bine să ies undeva că strigă după mine populaţia şi atunci m-am dus sus în Palat, în balcon, cu toate că era în timpul războiului cu camuflaje, au aprins toate luminile de acolo şi am ieşit şi am făcut cu mâna puţin, a durat scurt”.

Dar ieşirea României din alianţa cu Hitler nu bucura pe toţi membrii Blocului Naţional Democratic. La scurt timp după arestarea Mareşalului Antonescu, la Palat au năvălit comuniştii Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, foarte supăraţi. Aproape la fel de supăraţi ca ambasadorul Germaniei naziste la Bucureşti, Manfred von Killinger:

Regele Mihai: „Asta a fost puțin mai târziu. La început, imediat după, a venit Killinger, ministrul ambasador. Auzise el ceva. Acolo a cam trebuit să spunem noi o mică minciună, pentru că nu puteam să... chiar așa. El a venit să mă întrebe „Unde e Antonescu? Ce s-a întâmplat cu Antonescu?”. Și atunci interpretul - pentru că eu cu nemțeasca mea... - i-a spus, zice: „Antonescu a venit, i-a explicat dezastrul care e pe front și a plecat”. Și dacă mai vrea să mai știe ceva, să aștepte până la 10 seara când o să dau mesajul meu la radio.

Şi a plecat, dar cu o mutră de-asta nazistă, mai nazist decât Hitler chiar. Şi iar a zis: „O s-o pățiți toți de-aici, o să vedeți ce-o să se întâmple!”. Și atunci i-am spus și eu: „Ce s-o întâmpla este treaba noastră, nu a voastră!”. Și a plecat furios. Și pe urmă a venit Pătrășcanu cu Bodnăraș. Eu eram, m-am mutat din casă acolo, m-am dus la toate birourile din palat, s-a instalat o întreagă... sistem de telefoane, radio și nu știu cum. Şi Pătrășcanu când a intrat pe ușă a venit direct la mine și s-a uitat în ochii mei, a zis: „Ce-ați făcut? Ne-ați nenorocit!”. Textual. Noi am rămas toți cu gura căscată. Cum ne-am nenorocit când el făcea parte din toată chestia asta?

- De unde replica asta „Ne-ați nenorocit", pentru că ați făcut exact ce complotaserăți?

- Păi, tocmai, când Pătrășcanu mi-a spus „Ce-ați făcut? Ne-ați nenorocit!", eu nu-mi credeam urechilor. Fiindcă tocmai el cu toți ceilalţi au plănuit în felul acesta, că dacă nu face Antonescu asta, trebuie să punem mâna pe el. De ce a venit aşa deodată să-mi spune asta, nu am putut să înțelegem deloc. Ceva mai târziu am înțeles de ce.

- De ce?

- (Zâmbește) Fiindcă, dacă nu reușeam și făceam asta fără să punem mâna pe Antonescu și el făcea alte chestii acolo, era să se întâmple la noi ce s-a întâmplat la Varșovia, când nemții i-au măcelărit pe toți și rușii au intrat ca la ei acasă. Or, noi a vrut Dumnezeu ca să reușim imediat și i-a prins și pe ruși prin surprindere. 

Aşa că, în momentul când au venit ei în București, la noi era deja terminat, aveam guvern, aveam tot și asta nu le-a plăcut. Ei voiau să pună mâna ei pe toată chestia asta înainte. Acum așa am putut să interpretez de ce a spus el așa”.

Cât despre Hitler, acesta a ordonat instalarea în România a unui nou guvern condus de un general pro-german. Un astfel de general nu a fost de găsit. Armata l-a urmat pe Regele Mihai. Ca represalii, Bucureştiul a fost bombardat teribil pe 24 august.

Dar Capitala a fost eliberată de soldaţii români cu trei zile înainte de sosirea trupelor sovietice, pe 31 august. Şi afirmaţiile legate de „gărzile patriotice alcătuite din oameni ai muncii”, şi „Armata Roşie eliberatoare” sunt invenţii ale propagandei comuniste de mai târziu.

Puterea fusese preluată din seara loviturii de Palat din 23 august de Guvernul Sănătescu, iar acesta era complet stăpân pe situaţie. Cu toate acestea, noul cabinet nu avea componenţa pe care miza suveranul.

Deşi participase la negocierile cu americanii, britanicii şi ruşii pentru ieşirea din alianţa cu Hitler şi la pregătirile care au dus la arestarea lui Ion Antonescu, preşedintele PNŢ, Iuliu Maniu, a refuzat să fie premier, aşa cum se înţelesese cu regele.

Stelian Tănase: Nu trebuia Maniu să fie prim-ministru, nu ăsta era aranjamentul?

Regele Mihai: Nu n-a vrut. Maniu n-a vrut să se bage în guvern. Teoria lui, care poate avea dreptate într-o măsură, nu vrea să fie în guvern când vin ruşii ca să pună mâna pe noi, că pe urmă zice că el a luat parte la asta. În fine, am înţeles ce a vrut să spună, dar ... în fine... a fost aşa. Erau numiţi cei patru minişti fără portofolii. Ca să aibă o bază politică totuşi, în special cei doi, Maniu şi Brătianu, dar şi Titel-Petrescu şi Pătrăşcanu.

Misiunea de a deveni prim-ministru i-a revenit atunci generalului Constantin Sănătescu.

Regele Mihai: „Sănătescu era puţin cam la repezeală, ca să spun aşa. Nu că a protestat, nu, dar s-a lăsat puţin greu, dar până la urmă am vorbit toţi cu el şi am spus că nu mai discutăm, acum stai aici şi gata. Şi a acceptat”.

Stelian Tănase: Ce teamă avea el de nu voia să accepte?

Regele Mihai: „Că el, militar fiind, puţin jenat de chestia cu Antonescu să fie arestat, poate nu era foarte sigur de el însuşi, dar i-am explicat că acum trebuie făcut, are în spatele lui politicienii şi cu alţii care sunt, să n-aibă prea multă grijă pentru asta”.

Acordul de procentaj - Moscova, 9 octombrie 1944

Marea prioritate a noului guvern era încheierea armistiţiului. Date fiind înţelegerile dintre URSS şi anglo-americani, acesta a fost discutat şi negociat la Moscova în cursul lunii septembrie.

Delegaţia română, în frunte cu ministrul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu şi din care făceau parte ţărănistul Ghiţă Popp, prinţul Barbu Ştirbey şi diplomatul Constantin Vişoianu, a ajuns la Moscova la 29 august 1944.

Deşi ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov îi anunţase pe diplomaţii britanici şi americani de la Moscova că este gata să negocieze cu partea română, armistiţiul s-a semnat abia la 12 septembrie. Între timp, armata sovietică trata România ca stat inamic: jafuri, violenţe şi peste 200.000 de militari români luaţi prizonieri.

În noaptea de 23-24 august, regele Mihai părăsise Bucureştiul şi se refugiase la Dobriţa, în Oltenia, alături de regina-mamă, Elena. Nu a avut nici un cuvânt de spus în negocierile de la Moscova. Delegaţia condusă de comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu nu a izbutit să obţină pentru România statutul de stat cobeligerant, aşa cum se întâmplase în cazul Italiei. Regelui i s-a transmis că România nu avea decât să accepte termenii armistiţiului.

Stelian Tănase: Majestatea voastră se găsea, atunci când aţi venit la Bucureşti, de la Dobriţa... Bucureştiul era deja ocupat de armata sovietică…

Regele Mihai: Când m-am întors de la Dobriţa, armata sovietică ajunsese deja la Bucureşti. Nu mai ţin minte exact gara de la care am plecat de lângă Dobriţa, dar pe drum către gară am auzit deja primele trupe ruseşti care veneau. O impresie - cum să spun că a fost - parcă vedeam lucrurile dintr-un film, nu păreau să fie adevărate. Primul contact vizual care l-am văzut, au fost trei călăreţi, mongoli. Ruşii aveau trupele lor acolo şi ăştia trei erau exact ce se vedea prin cărţi şi prin desene cu Ginghis Han. Aveau nişte mustăţi de-astea, subţiri, care se lăsau pe gură-n jos. Şi m-am uitat la mama mea care era în maşină, se uita la mine. Zice: "Dumnezeu ştie ce o să păţim noi, să ne ajute Dumnezeu!", aşa a spus ea. Şi atunci am intrat în tren ca să plecăm şi, din fereastra trenului, seara, când se întunecase, nu vedeam decât praf şi camioane, convoaie din astea una după alta, una după alta.

Stelian Tănase: Nu v-a fost teamă că o să fiţi capturat şi dus în Siberia?

Regele Mihai: Nici noi nu prea ştiam ce se întâmplă. Mergeam în contra coloanelor care veneau, mergeam la Bucureşti, mergeam către est. Dar nu a fost nicio problemă.

Stelian Tănase: Mă gândeam că poate îi trecea prin minte unui comandant rus să vă ia prizonier, să vadă că sunteţi regele României şi să vă ducă la Moscova.

Regele Mihai: Ce ordine au primit trupele ruseşti despre ce s-a întâmplat în România, asta nu pot să ştiu. Dar rezultatul aparent, cel puţin, a fost că ne-au lăsat în pace.

***

Condiţiile armistiţiului au fost grele. Despăgubirile pentru participarea României la războiul contra URSS se cifrau la 300 de milioane de dolari. Totuşi, Dictatul de la Viena fusese abrogat, iar Armata Română a reuşit ca, până de ziua Regelui Mihai, 25 octombrie, să refacă frontiera vestică a ţării.

Dar existau multe semnale că situaţia României se va înrăutăţi. Ambasadorul american la Moscova, Averell Harriman, împărtăşea temerile liderilor democraţi români că ameninţarea venea din controlul economic şi politic pe care sovieticii aveau pretenţia să îl exercite la Bucureşti. Când delegaţia românească s-a întors de la Moscova şi a prezentat în detaliu implicaţiile armistiţiului,  Iuliu Maniu a spus că „este ocupaţie militară, nu armistiţiu”. Această realitate a devenit evidentă odată cu sosirea în România a ministrului adjunct de externe sovietic, Andrei Vîşinski. Procuror în perioada marilor epurări din 1936-1938, Vîşinski participase la uciderea a milioane de oameni. El sosise la Bucureşti ca să supravegheze îndeplinirea condiţiilor din armistiţiu. „Negocierea prin ultimatum”, bazată pe sutele de mii de soldaţi sovietici ce staţionau în România, a însemnat inclusiv calcularea despăgubirilor la cursul de schimb din 1938, adică de trei ori mai mult.

***

Regele Mihai: „În septembrie-octombrie, a sosit Vîșinski pentru prima dată în ţară şi a venit direct să mă vadă pe mine, la Sinaia. L-am primit chiar în biroul regelui Carol I, că acolo primeam eu diverse vizite, împreună cu Vişoianu, fiind ministru de externe. A început să vorbească o grămadă de lucruri, printre care spune că trebuie să fie linişte în ţară, că războiul trebuie să continue, că are dificultăţi, una şi alta, că românii aşa, că românii nu ştiu cum ... Vişoianu a intervenit la un moment dat şi a zis că el nu cunoaşte exact situaţia românească, în fond. La care Vîşinski nu a răspuns, dar se vedea foarte bine, s-a înţeles aşa pe dedesubt că ei ştiau destul de bine ce voiau să facă. Şi încet, încet atunci a venit presiunea.

Pentru că e adevărat că primul guvern Sănătescu a fost chemat aşa, la repezeală. Al doilea guvern (6 decembrie 1944 - n. red.) s-a făcut mai cu o oarecare ordine, în care a intrat atunci şi Pătrăşcanu ca ministru de justiţie şi câţiva alţii. Din acel moment au început lucrurile să se degradeze, cum se spune. Din ce în ce mai rău, din ce în ce mai multe presiuni. Şi, din cauza asta, s-a schimbat din nou guvernul, după 3-4 săptămâni. L-am luat pe Rădescu atunci. Dar un alt lucru pe care Pătrăşcanu mi-l spusese mult mai târziu şi am început să înţeleg atunci de ce, că Ana Pauker a sosit şi ea atunci, în foarte scurt timp, şi mi se pare că mai erau 2-3 alţi conducători ai partidului de guvernământ, Vasile Luca şi încă cineva... nu mai ţin minte cine. Şi Pătrăşcanu mi-a spus că asta era metoda lui Ana Pauker, să facă o criză de guvern la fiecare lună sau fiecare săptămână chiar. Şi atunci, mai târziu am înţeles, de ce veneau aceste manifestări în oraş, presiuni, nu atât către mine, cât către cei care erau în guvern”.

Este aici un paradox, pe de-o parte Vîșinski spune că vrea linişte, în spatele liniilor de comunicaţie, în armata sovietivă, pe de altă parte, tot sovieticii organizează tulburări, practic în fiecare săptămână organizează crize de guvern şi scoteau lumea în stradă. Când erau alte probleme, mai scoteau şi tancurile.

Între timp, în octombrie 1944, premierul britanic, Winston Churchill, se întâlneşte la Moscova cu liderul sovietic, Iosif Visarionovici Stalin. Faimosul acord de procentaj datează din seara de 9 octombrie.

Stelian Tănase: Majestate, probabil că această atitudine plină de îndrăzneală a comuniştilor, îndemnaţi de Moscova, se datora şi a ceea ce s-a întâmplat în octombrie: Churchill se întâlnise cu Stalin la Moscova, după întâlnirea lor, când ruşilor li s-a dat mână liberă de fapt, au devenit mult mai agresivi. Ştiaţi că Churchill şi Stalin se întâlnesc la Moscova? Ştiaţi ce s-a decis acolo?

Regele Mihai: „Noi lucrurile astea, când s-au întâlnit, aranjamentele lor pe care le-au făcut pe spinarea noastră, nu numai a noastră, ci a toată Europa de Est, nu le ştiam deloc. Nu ne puteam închipui că aşa ceva s-ar fi putut face. Multe, multe luni, dacă nu chiar ani mai târziu, a apărut undeva această fiţuică de hârtie, cum îi spuneam noi pe "o hârtie de băcănie" scrisă de Churchill, şi împărţit: 90% Rusia pentru noi, ei 90% Grecia, Ungaria 50-50 şi aşa mai departe. Am aflat după, când am putut, pe cât se poate, să mai înţelegem de ce se făceau atâtea presiuni”.

Dumneavoastră veniţi dintr-o familie britanică, aveţi rădăcini, simpatizaţi Anglia, cunoaşteţi politica engleză. De ce credeţi că Churchill a făcut acest joc atunci?

Regele Mihai: „Mi-am pus întrebarea cu Churchill, era posibil ca el să nu ştie ce se întâmplă în Rusia, cine este Stalin, ce este comunismul? Eu cred şi acum, şi atunci, ştiau foarte bine ce se întâmplă. La un moment dat ne-am pus noi întrebarea aici, discutând diferitele probleme pe care le aveam. Ne întrebam dacă nu cumva este Roosevelt şi Stalin contra lui Churchill. Cu alte cuvinte, el a fost pus într-o minoritate faţă de orice ar fi vrut să facă. El voia neapărat să salveze situaţia lor în Grecia, unde deja începuse războiul civil, aşa că a trebuit să se încline la toate pretenţiile ruseşti. Din când în când mai încerca să facă ceva, dar prea puţin ieşea din toate astea”.

Confirmarea sferelor de influenţă - Yalta, 4-11 februarie 1945

Chiar dacă nu cunoşteau aranjamentele de culise, liderii democraţi din România se confruntau din ce în ce mai des cu efectele acestor decizii. Aşa-numita Comisie Aliată de Control - alcătuită din britanici, americani şi ruşi - îi acordase Moscovei partea leului. Atunci când britanicii şi americanii şi-au prezentat Regelui Mihai scrisorile de acreditare, au dat de înţeles că ei funcţionează ca un consiliu de administraţie cu regim special: Regelui i s-a spus direct că rușii sunt cei cu care trebuie să lucreze. Anglo-americanii se mulţumeau să fie informaţi.

Întâlnirea de la Yalta, în Crimeea din 4 -11 februarie 1945, dintre cei trei Mari - Stalin, Churchill şi preşedintele american Roosevelt - a stabilit oficial că toate statele eliberate de nazism au dreptul să-şi aleagă libere forma de guvernământ. Neoficial, începuse să devină clar că, în Europa de Est ocupată de Armata Roşie, sovieticii vor face presiuni ca să instaureze regimuri comuniste.

Regele Mihai: „După conferinţa de la Yalta, cel puţin comunicatul (din 12 februarie 1945 - n. red.) care s-a dat acolo era într-un sens plin de speranţe pentru noi, pentru că acolo scria foarte clar că toate ţările care au fost în război au dreptul să-şi aleagă ele, în plin, guvernele lor şi forma lor de stat şi politica lor şi aşa mai departe. Asta ne dădea o oarecare speranţă în toate acestea. Numai că presiunile continuau la noi, astfel că Sănătescu a trebuit să-şi dea demisia. Şi din cauză că nu mai voiau să fie el din nou, l-am ales pe Rădescu (gen. Nicolae Rădescu - n. red.), care era tot aşa, anticomunist, ca aproape toţi la noi. Acum, văzând lucrurile puţin retrospectiv, a încercat să facă ce putea, să mai salveze şi cu armata, şi cu războiul care continua”.

Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României şi dezordinile puse la cale de activiştii comunişti, instruiţi în tradiţia violentă a bolşevicilor, provocau o atmosferă periculoasă de agitaţie şi de nesiguranţă în întreaga ţară. sabotaje, incidente de tot felul sau manifestaţii violente provocate de muncitori ademeniţi sau amenintaţi de sovietici.

Regele Mihai: „Şi atunci, cum aveam toate informaţiile cu tot ce se întâmpla cu restul ţării, cu ruşii, furturile, cum se băteau cu populaţia şi chiar cu armata noastră, lucruri care acum le ştim pe această temă, eu am făcut cu grupul meu aici un memoriu, cred că era peste 100 de pagini, pe englezeşte, cu o scrisoare acompaniată, semnată de mine, către Roosevelt, în care foarte deschis, pe şleau, îi spuneam exact ce fac ruşii aici, cu multe lucruri foarte, foarte detaliate. Şi cu speranţa mea ca ei să-şi dea seama că trebuie, pe cât se poate, să continue cu asemenea insistenţe. A plecat, le-am dat-o americanilor de aici, au transmis-o acolo, nu am auzit absolut nimic”.

În lipsa oricărui protest sau atenţionare din partea anglo-americanilor, presiunile sovietice pentru instalarea unui guvern pro-comunist la Bucureşti s-au înteţit. La 24 februarie 1945, o manifestaţie comunistă a degenerat şi câteva persoane au fost împuşcate. Când premierul Nicolae Rădescu i-a acuzat public pe Ana Pauker şi colegii ei de provocarea violenţelor, situaţia politică a explodat. Într-o singură săptămână, trimisul Moscovei, Andrei Vîşinski, l-a văzut de patru ori pe Rege ca să îl ameninţe. Pentru că suveranul nu accepta să numească un premier pro-comunist, sovieticii au scos tancurile pe străzi.

Regele Mihai: „El a venit la mine o dată, a venit de vreo patru ori în decursul unei săptămâni. A venit să spuie că e inacceptabilă situaţia asta şi că guvernul trebuie schimbat cu cineva care să nu facă buclucuri ruşilor, că noi suntem în spatele frontului şi fel de fel de poveşti de felul ăsta, fără nici o logică. Prima întrevedere a mers cum a mers. Pe urmă, când a văzut că lucrurile trenează, a venit şi a doua oară, destul de repede. Că trebuie imediat făcut ceva. Şi atunci i-am spus că la noi, lucrurile constituţionale nu merg aşa. Bineînţeles că nu a reuşit nimic. Atunci s-a enervat el. A venit ultima dată, mi se pare că era ziua de 5 martie, şi a spus că asta nu se mai tolerează să continue aşa şi i-am repetat din nou că nu se poate face în mod constituţional din partea mea aşa. Şi atunci s-a enervat şi s-a supărat şi a bătut cu pumnul în masă şi a spus că vrea ca în 24 de ore să schimbăm şi să-l numim pe Groza. Şi zic: "Groza cine e?" E singurul om de aici în care guvernul lui avea încredere. Şi când a trântit cu pumnul în masă, nu am mai răspuns fiindcă ce să mai spun ... Şi atunci s-a sculat cu interpretul lui, a ieşit din birou de la mine. Şi teatral sau nu, dar cred că era teatral mai mult, a trântit uşa aşa de tare, încât a dezlipit rama uşii de perete, a crăpat. Şi a plecat. Şi mi s-a raportat când s-a urcat pe maşină că era cu zâmbetul pe buze şi aproape că râdea.

Aş putea să fac o paranteză acum, fiindcă am aflat lucrurile astea acum vreo 6-7 ani. Am primit o scrisoare din Israel, tocmai interpretul care era când s-au întâmplat toate astea şi el a confirmat tot ce am spus eu în diversele declaraţii ale mele. Singurul lucru pe care mi l-a spus când au vorbit între ei în maşină a fost: "Ăla este o nucă tare". Bineînţeles, ajunsesem la aşa o situaţie, întrucât tot trenasem o săptămână întreagă, Marinescu a sosit şi el aici să facă presiuni. Până la urmă, mi se pare că în ziua de 4 sau 5 au scos tancurile pe stradă în Bucureşti, aşa că s-a văzut foarte bine că ei nu glumeau absolut deloc cu asta, voiau să facă absolut cum vor ei. M-a găsit în aşa situaţie că nu se putea absolut discuta, face altceva. L-am chemat pe Groza şi i-am spus: "Te fac prim-ministru". Şi s-a terminat. Și a doua zi a venit, dacă nu mă înşel mai era cu unul sau doi miniştri de-ai lui, şi atât. A depus jurământul chiar aici şi asta a fost”.

***

În ajunul zilei de 6 martie, când la Bucureşti s-a instalat primul guvern pro-comunist, anglo-americanii transmiseseră că nu vor sări în ajutor în cazul în care regele Mihai îşi menţine refuzul. A fost momentul în care regina-mamă Elena s-a temut realmente că fiul ei va fi ucis. Avea toate motivele să fie îngrijorată. La Sofia, regentul Bulgariei, prinţul Kirill fusese deja împuşcat.

În seara de 5 martie, regina-mamă nota în Jurnal că "Mihai s-a comportant eroic, în numele dreptăţii, onoarei şi a binelui poporului său" şi că "este dezgustător să vezi cum diplomaţii anglo-americani tremurau pur şi simplu în faţa ruşilor".

Ameninţarea cea mai gravă pe care Regele a fost nevoit să o înfrunte a fost însă alta: Transilvania de Nord revenise în graniţele României, dar după luptele grele duse de Armata Română pentru eliberarea ei, în zonă fusese instalată administraţie sovietică.

În martie 1945, cu armata luptând mai departe pe Frontul de Vest, Regele Mihai şi ceilalţi oameni de stat români se temeau că Tratatul de Pace de la finalul războiului nu ar fi recunoscut apartenenţa Ardealului de Nord la România. Comuniştii maghiari făceau şi ei presiuni la Moscova. Şi nu exista vreun semn că anglo-americanii vor interveni. Dimpotrivă.

***

Regele Mihai: Păi, am ţinut legătura şi cu americanii, mai mult chiar decât cu englezii, dar şi ei erau ţinuţi de către capitalele lor. Nu puteau să spună tot şi chiar un american mi-a spus la ureche aşa: "Eu aş încerca să fac ce pot, dar am ordin să nu fac sau să mă limitez la ceva". Asta a fost ceva care mi s-a spus, nu mai ştiu dacă e tocmai, dar pe chestia parlamentară după aceea, când, împreună cu mama mea, chiar aici, un american ne-a spus: Pentru Dumnezeu, spuneţi ceva, faceţi ceva, ca să ştiu şi eu cum pot să mă mişc. Şi el a spus aşa, zice: "Nu pot să vă spun nimic, fiindcă dacă aş spune ceva ar însemna ca noi, americanii, să băgăm lingura noastră în supa voastră". Era un fel de-a spune. Şi eu i-am replicat acolo: "Bun, voi aveţi frică să puneţi ceva în supa mea când ăștialalţii îşi pun mâna până la cot în gâtul meu?! Ce se poate face?" A înţeles perfect ce am spus. Dar avea ordin să ... Englezul i-a spus cuiva că se simte moralmente foarte prost şi vinovat că este obligat să-l mintă pe Maniu.

L-a minţit pe Maniu.

Ştiam eu ce înseamnă. Maniu tot încerca să iasă cu ceva de la englezi şi trebuia să i se spună lui Maniu că o să facă ei ceva şi asta când, de fapt, ştiau deja, hotărâseră să nu facă nimic. De asta a spus ăsta mamei mele că se simte vinovat. Dar nu avea încotro. Militar în funcţie trebuia să execute ordinele. E o întreagă învălmăşeală pe vremea aceea, era ceva greu de înţeles. Înţelegem după aceea de ce. Şi cred că partea asta nici majoritatea românilor nu o ştiau atunci, cum nici noi nu ştiam”.

***

Presiunile sovietice pentru instalarea unui guvern pro-comunist explică faptul că, deşi Transilvania de Nord fusese eliberată complet de trupele naziste în toamna lui 1944, Mihai I a mers la Cluj abia la 12 martie 1945. Propagandistic, comuniştii şi-au însuşit refacerea frontierei de Vest, aşa cum vor proceda şi cu 23 august.

Consecinţa imediată a instalării cabinetului Groza a fost intrarea în guvern a secretarului-general al Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Premierul Petru Groza, un avocat care făcuse politică şi înainte de război, era un instrument. Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a deţinut iniţial portofoliul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, apoi pe cel al Economiei Naţionale, impunea linia generală, primită de la Moscova. Partidul comunist, scos în afara legii în anii '20 pentru că milita pentru dezmembrarea României şi răsturnarea ordinii constituţionale, devenea acum cel mai important factor politic al guvernării. Politicile de sovietizare s-au accelerat.

Prin decizia Comisiei Aliate de Control, în fapt a Moscovei, puţinele trupe româneşti rămase în ţară, Jandarmeria şi chiar Siguranţa, fuseseră dezarmate. Iar pe fondul dezordinilor pe care le provocau, sovieticii pretindeau că prezenţa lor în România este necesară pentru a face "linişte".

Conferinţă de pace în Europa, Postdam, 17 iulie - 2 august 1945

Această duplicitate a vizat şi armata română. URSS s-a opus acordării statutului de ţară cobeligerantă României. 180 de mii de soldaţi români pieriseră pe Frontul de Vest. România se afla pe locul 4, după URSS, Statele Unite şi Marea Britanie în privinţa numărului de trupe implicate în războiul contra Germaniei naziste. Dar, ca semn de recunoaştere a efortului românesc pentru înfrângerea lui Hitler, Stalin i-a trimis Regelui Mihai cea mai înaltă distincţie sovietică: Ordinul Victoria. Decoraţia - pe care o primiseră Winston Churchill, Charles de Gaulle, Dwight Eisenhower, mareşalii Gheorghi Jukov sau Bernand Montgomery - a fost adusă la Bucureşti pe 19 iulie 1945 de mareşalul sovietic Fiodor Tolbuhin.

Stelian Tănase: Când aţi primit ordinul Victoria de la sovietici şi când aţi primit decoraţia de la americani?

Regele Mihai: Asta s-a întâmplat pe la mijlocul lui 46, mi se pare. Iar a fost o momeală.

- Ce anume? Povestiţi-ne.

Adică Stalin de ce a făcut asta, nu ştiu nici eu. Dar în fine. A decis ca să-mi dea cea mai mare decoraţie rusească, Ordinul Victoriei. Ce au scris ei în decretul lor era foarte frumos, măgulitor chiar. Că am făcut ce am făcut, cum s-a schimbat politica noastră la un moment când victoria asupra Germaniei nu era încă definitivă, nu se ştia. Cu alte cuvinte, am luat riscuri foarte mari. Şi, în acelaşi timp, Stalin mi-a făcut cadou două avioane, avioane de concepţie din anii 20. În fine...

Şi a fost ceremonia la Sala Tronului, cu decoraţia şi Mareşalul Tolbuhin a fost însărcinat să vină să-mi prezinte mie asta. A venit la Palat. Şi asta era în iunie, iulie.

Ne-am dus toţi la aeroport, la Băneasa, şi într-un hangar acolo, şi hangarul acoperit total, că în iunie... şi soarele şi asta..., era o căldură acolo infernală. Norocul meu într-un sens a fost că am vorbit cu un doctor american, acum încrucişez puţin lucrurile, că eu ştiam cum merge, că aştia îţi dau să bei, să bei, să bei, ca pe urmă să spui prostii.
Asta era. Am şi văzut, de fapt, acolo. Şi doctorul ăsta mi-a spus. Zice: Vine o ocazie de felul ăsta, dacă pe masă acolo este unt, să iau cât mai mult unt să pot să-l înghit ca să-mi facă stomacul ..., in fine. Şi aşa s-a întamplat, fiindcă aştia tot beau, umpleau cu vodcă. Eu nu aveam încotro, trebuia să iau ceva, dar m-am doctoricit cu untul.
Şi au fost câţiva care au căzut jos de pe scaun, lângă mine. Asta am văzut-o eu, chiar dacă au încercat repede să acopere. Şi pe urmă, pilotul meu a făcut două mici zboruri cu avioanele astea ca să le prezinte şi cam asta a fost tot.

Câteva luni mai târziu, deodată americanii s-au trezit şi ei pe chestia asta. Îmi închipui ca să nu rămână ei mai puţin decât asta, că de la ei nu ştiu dacă ar fi venit. Asta e o altă chestiune. În fine. Generalul Schuyler (Cortlandt Van Rensselaer Schuyler - n.red.) a fost însărcinat să vină din partea lui Truman, la Sinaia, ca să-mi prezinte decoraţia lor cea mai mare militară, Legiunea de Merit, ordinul cel mai înalt. Şi el tot aşa a făcut un decret special, cam pe aceleaşi linii.

- Ce scria?

Păi cam acelaşi lucru, că treabă bine făcută şi curajul pe care l-am avut ca să întoarcem contra nemţilor şi aşa mai departe. Sunt destul de înfloritoare, cum am spus eu. Asta a fost. În fine”.

***

În timp ce Ordinul Victoria ajungea la Bucureşti, la Postdam, lângă Berlin, începuse din 17 iulie 1945, marea conferinţă la finalul războiului în Europa. De această dată, lângă Stalin, se aflau britanicul laburist Clement Atlee - Churchill pierduse alegerile - şi americanul Harry Truman - devenit preşedinte după moartea lui Franklin Delano Roosvelt în aprilie. Jocurile fuseseră făcute, dar Statele Unite tocmai obţinuseră bomba nucleară. Acest avantaj a dat speranţă naţiunilor aflate sub ocupaţie sovietică. Mai ales că preşedintele Truman a spus că ţările din Est "nu vor ajunge în sfera de influenţă a niciunei puteri".

Greva regală: august 1945 - ianuarie 1946

Dar în România, situaţia era extrem de gravă. Partidele istorice erau copleşite de acuzaţii false şi de manifestaţii provocate de instigatorii comunişti. Regele decide să acţioneze pe cont propriu. La 20 august 1945, Mihai I îi cere premierului Petru Groza să demisioneze, ceea ce nu se întâmplă. Drept urmare, începând de pe 21 august, Mihai I refuză să mai semneze, să mai promulge vreun decret emis de guvernul pro-comunist. Din cauza fostelor guvernări autoritariste şi a războiului, nu exista Parlament. Hotărârea Regelui a blocat astfel întreaga activitate legislativă şi de guvernare a comuniştilor. Prima aniversare a lui 23 august a avut loc în absenţa Regelui Mihai.

Mihai I cerea insistent Comisiei Aliate de Control cooptarea în guvern a partidelor tradiţionale. Dar atmosfera din ţară era atât de afectată de propaganda sovietică încât liberalii şi ţărăniştii nu au folosit din plin greva regală.

***

Stelian Tăanse: Ce legături aveaţi cu Maniu, Bratianu?

Regele Mihai: În tot acest timp, ei nu prea veneau la mine. Maniu şi Brătianu. Aveam contacte cu ei, dar mai mult prin interpuşi. Nu îndrăzneau să vină chiar la Sinaia. Ar fi fost prea pe faţă. În orice caz, aveam contacte tot timpul. În special prin Mircea Ioaniţiu şi chiar Nigel, care era Mareşalul Palatului atunci. Aşa că asta nu s-a întrerupt niciodată.

- Ce sfaturi vă dădeau?

Aici, tocmai. Dificultatea cu... Maniu avea perfectă dreptate în teoriile lui, ce ar fi trebuit să se facă. Eu îi spuneam că astea sunt foarte frumoase, dar cum facem? M-a ajutat cineva, un aghiotant al meu care era prieten cu ei şi mi-a spus, după ce Maniu a fost aici la mine... L-a implorat aproape pe Maniu să dea nişte sfaturi practice, soluţii practice, nu teorie.

Şi acolo nu a prea mers fiindcă el era foarte încăpăţânat pe chestiile lui, drepte, dar nu practice. Cu ruşii, cu tancuri, cu astea, păi aici ce vrei să facem?

Populaţia românească începuse să sufere aşa de mult, că până la urma raţii erau din ce în ce mai mici. Au fost totuşi câteva manifestări, chiar foarte mari, în faţa Palatului. Mai mult nu au putut să facă.

 Marea manifestaţie de la 8 noiembrie 1945, de Sfântul Mihail şi Gavril, onomastica Regelui, a fost profund anti-comunistă. Represaliile au fost cumplite. În piaţă au fost aduşi muncitori înarmaţi cu răngi, s-au înregistrat 8 morţi, 44 de răniţi, s-au operat sute de arestări.

PARTEA A II-A A INTERVIULUI CU REGELE MIHAI:

Românii înţelegeau dificultăţile uriaşe pe care le înfrunta suveranul. Marea manifestaţie de la 8 noiembrie 1945, de Sfântul Mihail şi Gavril, onomastica Regelui, a fost profund anti-comunistă. Represaliile au fost cumplite. În piaţă au fost aduşi muncitori înarmaţi cu răngi, s-au înregistrat 8 morţi, 44 de răniţi, s-au operat sute de arestări.

***

Regele Mihai: Acolo lucrurile s-au întâmplat foarte urât. Deodată au apărut camioane cu femei şi cu bărbaţi cu fel de fel de unelte şi tuburi de fier şi au început să lovească în toţi oamenii care erau acolo. Au venit şi nişte trupe de astea de-ale lor şi au început să aresteze fel de fel de oameni. I-a bătut măr, i-au băgat la ministerul de interne în beciuri. A fost ceva oribil.

Ce am aflat mai târziu că... asta este ceva care, nu ştiu, oamenii când se dezlănţuiesc câteodată sunt, cum se spune la noi, când Dumnezeu îşi bate joc de oameni, le ia minţile. Aşa s-a întâmplat, pe lângă bătăile astea, că am avut eu...

Partea cea mai urâtă a fost că au luat nişte fete tinere şi le-au violat şi ăştia erau aleşi pe sprânceană, toţi bolnavi de sifilis. Şi nu numai că le-au violat şi le-au trimis înapoi la părinţi, dar le-au pus în jurul gâtului o etichetă să le spuie părinţilor exact ce s-a întamplat. Astea sunt lucruri de nu ştiu ce minte omenească poate să... S-au purtat ca nişte animale. Nu chiar... fiindcă animalul când omoară, face să îşi hrânească familia, nu omoară de plăcere. E ceva acolo... şi asta e ce au făcut ăştia acolo în Piaţa Palatului.

Americanii şi englezii au ştiut. Aveau şi ei oameni acolo să vadă. O fi protestat cineva, nu ştiu. Nu a fost niciun rezultat în toate astea.

***

În decembrie 1945, Conferinţa miniştrilor de Externe din statele aliate, care a avut loc la Moscova, a luat în discuţie greva Regelui Mihai. Drept urmare, în ianuarie 1946, la Bucureşti, s-au reunit reprezentanţii Uniunii Sovietice, Statelor Unite şi Marii Britanii - Andrei Vîşinki, Averell Harriman şi Archibald Clark Kerr.

***


Regele Mihai: „Ce s-a întâmplat atunci este e că, văzând că drama mea, cum se spune, dura şi nici ruşii, nici Groza nu făceau nimic, englezii şi americanii au decis să facă o oarecare intervenţie la Moscova, prin ambasadorii lor. Şi atunci am decis, mi se pare că era prin ianuarie 46.... Ei au venit atunci în ianuarie aici. Cei doi ambasadori, englez şi american, şi Vişinski. 05:37 Am stat de vorbă cu ei aproape un ceas. Vîşinski tot vorbea, şefu', cum se spune, că s-a discutat situaţia în România şi că nu se mai poate continua aşa şi au decis toţi trei, împreună, ca să mă ajute pe mine, ca să se completeze Guvernul cu doi membri fără portofoliu, un liberal şi un ţărănist. Cu alte cuvinte, ei trebuiau să dreagă puţin ceva.

Englezul şi americanul nu au prea spus mare lucru, nu au făcut decât să confirme. Eu i-am întrebat pe toţi trei. Adresându-mă la toţi trei, zic: "Foarte bine, facem asta. Şi atunci cine îmi garantează mie...". Am uitat să adaug. Să îi pună pe aceşti doi miniştri acolo, în vederea organizării alegerilor. Şi atunci, pe chestiunea asta, i-am întrebat pe toţi trei, zic: "Cine îmi garantează mie că o să fie alegeri cum trebuie?".

Şi Vîşinski... arăta aşa, cu un zâmbet pe buze, ceea ce nu făcea prea des... zice: "Păi suntem noi aici care garantăm". Ce era să mai spun? Atunci am plecat noi la Sinaia şi au venit toţi trei la Sinaia. Acolo s-a semnat acest protocol, în care se includeau cei doi miniştri. Eu am făcut o fotografie, eu personal, cu toţi trei la masă.

Englezul, mi se pare, era în genunchi la masă şi semna şi Vişinski alături şi cu americanul. Asta a fost. Vişinski a plecat dimineaţă înapoi la Bucureşti. Ceilalţi doi au mai rămas puţin. Eu am mai vorbit cu cei după aceea şi i-am spus lui Harriman, în special, pe cât se poate, să se ducă să vadă pe Maniu, Brătianu şi să vorbească, să vadă în profunzime cum stau lucrurile. Nu a făcut-o.

Englezul... Şi aici fac o paranteză fiindcă .... cum se numea atunci, că englezii îşi schimbă numele foarte des, el era secretar de delegaţie englez în delegaţia de la Atena, cu mulţi ani în urmă. Mama mea se împrietenise cu el atunci. Am stat puţin să vorbim cu el şi cu mama mea puţin altfel... El a acceptat şi s-a dus şi a vorbit cu ei. Nu a reuşit să facă mare lucru, dar cel puţin a avut o înţelegere mai profundă”.

***

Pe lângă faptul că în prezenţa anglo-americanilor, Regele Mihai nu a obţinut decât o cosmetizare a cabinetului Groza, Moscova a refuzat ca cei doi miniştri să fie Ion Mihalache şi Dinu Brătianu, care se bucurau de mare simpatie în rândul românilor. Ţărănismul Emil Haţieganu şi liberalul Mihai Romniceanu erau membri respectaţi în partidele lor, dar în linia a doua.

Anul 1946 a fost teribil. În timpul războiului, în România oamenii nu suferiseră de foame. Dar drenajul resurselor spre URSS, povara armatei de ocupaţie care număra la un moment dat circa 1 milion de soldaţi, dezorganizarea, la care s-a adăugat şi seceta, au afectat masiv populaţia. Pe acest fond, loviturile politice se succedau cu repeziciune. Între 4 şi 17 mai 1946, tensiunea politică a sporit şi mai mult din cauza procesului Mareşalului Ion Antonescu. A fost acuzat de crime de război şi a fost condamnat la moarte de un Tribunal al Poporului. Regele era pus într-o situaţie imposibilă. Dacă îl graţia, ar fi fost acuzat de nazism. Dacă nu îl graţia, era acuzat că pactizează cu regimul comunist.

***

Regele Mihai: Procesul lui Antonescu a fost... Ce să spun, proces cu comuniştii nu-i proces. Este o condamnare înainte de a fi proces. A fost un incident şi cu Maniu, care a venit în loja acuzaţilor. Pe chestia asta a fost şi scandal cu comuniştii.

Rolul meu în chestiunea asta a fost zero fiindcă nu aveam ce să fac. Din punct de vedere constituţional nu se putea face nimic.

- Ce fel de proces a fost?

Proces... Era acuzat de criminal de război. Asta a fost... Crime de război fiindcă a făcut război contra ruşilor. Într-un război se întamplă fel de fel de lucruri, nu întotdeauna intenţionat. Asta apăsau ei ca să fie condamnat la moarte cu încă doi. Mihai Antonescu, cu toate că nu avea nimic de-a face cu militarii.

Când... Aici este o chestie care cred că foarte puţini din românii noştri cunosc mecanismele constituţionale. Am fost criticat de mai multe cercuri. M-au numit asasinul lui Antonescu pentru că nu l-am graţiat. Antonescu, ca să fie graţiat, ar fi fost absolut imposibil pentru cel puţin trei motive.

Întâi ruşii, care nu ar fi acceptat niciodată. Şi pe urmă mai erau şi englezii şi americanii, care nici ei nu ar fi acceptat niciodată. Probabil influenţa rusească. În fine. Revin la partea constituţională care cred că oamenii toţi nu ştiu... Mi s-a prezentat sentinţa care trebuia semnată. Partea constituţională este următoarea.

Eu aveam drept de graţiere, de comutare, de graţiere totală. Dar, orice act, decret, care o fi fost, conform Constituţiei, nu putea să fie pus în aplicare decât contrasemnat de ministrul respectiv. În cazul ăsta, ar fi fost ministerul de Justiţie şi era Pătrăşcanu ministru. Puteam să semnez eu, dar nu trecea nicăieri. Tot îl împuşcau până la urmă.

- Antonescu a făcut cerere de graţiere semnată?

El nu a cerut niciodată nimic. A fost cerere transmisă de avocaţii lui, dar din partea mamei lui. El nu a vrut să facă. Nu a vrut deloc.

- Cum aţi primit vestea execuţiei lui Antonescu?

Am primit imediat ştirea când s-a făcut această execuţie şi am avut o strângere de inimă. Chiar şi mama mea. Nu ne-am simţit deloc bine după vestea asta. Ziua am auzit câteva detalii de la câţiva care erau acolo, nişte lucruri care nu... repulsive.

El striga: "Trăiască România!" Sau ceva de felul ăsta. Am auzit... şi pe urmă l-au împuşcat în cap. Nu ştiu. La noi nu se făceau lucruri de astea. În orice caz, în Constituţia noastră nu era pedeapsa cu moartea, nu exista, decât în timp de războaie, în caz de trădare. Asta era cu totul altă chestie. 28:16 Mi-au lăsat un gust foarte amar chestiile astea.

Alegeri falsificate, 19 noiembrie 1946

Acuzaţiile de fascism au fost frecvente în campania electorală - foarte violentă - pentru alegerile din 19 noiembrie 1946. Exista un minister al Propagandei, iar comuniştii controlau presa şi radio-ul. În ciuda tuturor presiunilor, scrutinul a fost câştigat categoric de partidele istorice. Dar cifrele date publicităţii - 79% pentru Blocul Partidelor Democratice, controlat de comunişti - au fost falsificate la cererea expresă a Anei Pauker, una dintre cele mai influente figuri cominterniste din partidul comunist. Liderii Maniu şi Brătianu nu au recunoscut rezultatul alegerilor. Dar Regele Mihai era chemat să deschidă noua sesiune parlamentară.

***
Stelian Tănase: Ce se întâmplat după ce rezultatul alegerilor din noiembrie 46 a fost anunţat? S-a format guvernul, s-a format Parlamentul?

Regele Mihai: După alegeri, din câte ţiu eu minte, Guvernul a rămas mai mult sau mai puţin acelaşi lucru. Dar problema care mă mânca pe mine teribil a fost Parlamentul. Ce facem cu asta? Fiindcă Îmi era şi mie, moralmente, extrem de greu să recunosc ce s-a întâmplat cu alegerile, că ştiam că erau falsificate. Maniu şi Brătianu spuneau, pe de-o parte, că este exclus să merg acolo să fac discursul pentru deschiderea Parlamentului. Când a venit această problemă, iarăşi m-am adresat la englezi şi la americani. Dacă se întâmplă ceva şi n-am încotro, ce faceţi voi? Şi acelaşi răspuns. Nu pot să facă nimic.  Şi atunci începi să te gândeşti. Ce faci? Mergi acolo, nu mergi acolo? Faci iar un scandal, din nou. La ce să mai servească?

Stelian Tănase:V-aţi gândit să faceţi grevă regală din nou?

Zic să fac o grevă din nou, m-am gândit şi la asta.

Stelian Tănase:V-aţi gândit să abdicaţi?

Acum nu s-a mai pus problema unei abdicări eventual, fiindcă tot am încercat să ne agăţăm de ceva.

 Să mai fac încă o grevă care am văzut cum s-a terminat. Până la urma urmei am mers acolo, fiindcă n-aveam încotro.

Stelian Tănase:La Parlament?

Da. S-a deschis, a trebuit să fac asta.

Stelian Tănase:Povestiţi cum s-a deschis Parlamentul

A fost tradiţionalul discurs făcut de Guvern.

Stelian Tănase: Cum a fost prima întâlnire cu Parlamentul? Cum a fost mesajul Tronului, că aici am ajuns cu povestea, tensiunea care a fost atunci că Majestatea Voastră nu ştia ce să facă. Erau alegeri falsificate, era problema abdicării, un scenariu, era altul al unei greve regale, Occidentul care ne părăsise complet. Aş vrea să povestim despre asta şi cum a fost mesajul Tronului.

Regele Mihai: Păi, toate împrejurările astea, mă tot gândeam la fel de fel de lucruri, dacă să merg, să nu merg, Am văzut aparenta nepăsare a occidentalilor, chiar Maniu şi Brătianu nu dădeau o soluţie practică, nici eu nu prea vedeam ce se mai poate face. Ca să mai fac iar grevă din nou, m-am gândit că asta ar fi fost inutil. 48:34 Aşa că, până la urmă, a trebuit să accept să mă duc la deschiderea Parlamentului. Asta a fost o strângere de inimă teribilă pentru mine.

***

România, oficial ţară înfrântă: Paris, februarie 1947

În iulie 1947, Monitorul Oficial publică un act normativ care desfiinţa Partidului Naţional Ţărănesc, iar liderul Dinu Brătianu dizolvă printr-o circulară filialele Partidului Naţional Liberal. Supuse unor presiuni uriaşe, de la suspendarea publicaţiilor la atacuri fizice asupra simpatizanţilor lor, partidele care creaseră România modernă şi Marea Unire dispăreau din viaţa politică. Atras într-o cursă şi acuzat că ar fi vrut să părăsească ilegal România - aşa-numita înscenare de la Tămădău - , preşedintele PNŢ, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă. El fusese sufletul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1918. Aceeaşi condamnare a primit şi Ion Mihalache. Amândoi vor muri în închisoare, unul la Sighet, celălalt la Râmnicu Sărat.

Concluziile negocierilor pentru Tratatul de Pace de la Paris, desfăşurat oficial între iulie şi octombrie 1947, au fost şi ele proaste pentru România. Reprezentanţii Bucureştiului au semnat în februarie, printre ţările Axei, adică înfrânte. Basarabia şi Bucovina de Nord erau iremediabil pierdute. Suma de 300 de milioane de dolari despăgubiri, prevăzută în armistiţiu, a fost confirmată de Tratat. Astăzi ar fi fost echivalentul a 4,7 miliarde de dolari. Nici un semnal spre îmbunătăţirea situaţiei politice.

Nunta viitoarei Elisabeta a II-a, 20 noiembrie 1947

Când a sosit invitaţia la nunta prinţesei moştenitoare a Marii Britanii, Elisabeta, Regele Mihai era singurul înalt demnitar din România altădată liberă, care mai rămăsese în funcţie. Apăruseră deja zvonuri că pentru 1948, regimul comunist pregăteşte o schimbare a Constituţiei.

***

Regele Mihai: „Când venea o invitaţie de felul ăsta, oficială, trebuia anunţat şi Guvernul, să-şi dea şi ei părerea, cu toate că nu îşi dădea niciodată părerea. Şi Groza când a văzut asta, încântat. Zice: trebuie neapărat să mergeţi acolo, pentru că, dacă nu mergeţi, o să zică toată lumea că sunteţi prizonierul nostru. Cam eram de fapt. Asta s-a întâmplat ca să mergem la nuntă, în noiembrie '47.

Stelian Tănase: V-aţi gândit atunci că în lipsa Majestăţii Voastre din ţară, comuniştii s-ar putea să dea o lovitură şi să nu vă lase să vă întoarceţi?

Regele Mihai: Că ei ar fi făcut ceva în lipsa mea, asta nu ne-am gândit, dar, în orice caz, asta ne-a dat o ocazie unică, mergând în Anglia, să putem să vorbim cu anumite persoane acolo. Ce m-a intersat dintre toţi că am vorbit a fost regele George VI. Am stat cu el şi cu mama mea multă vreme, vorbind şi spunând ce se întâmplă. Am încercat, dacă se poate, să mai vedem câteva persoane să le spunem exact ce este, să vedem ce iese din toate astea. Şi atunci el, regele George, a aranjat o odaie specială în Buckingham Palace ca să-l convoace pe Bevin, care era ministrul de externe laburist, ca să vină acolo să vorbească cu mine. Regele a făcut asta. Am mai spus-o de multe ori şi o spun din nou. A fost singurul om dintre toţi pe care i-am întâlnit care a fost într-adevăr cinstit cu mine. Neplăcut, dar cinstit.

Stelian Tănase: Ce a spus?

Regele Mihai: Două ore am vorbit cu el şi cu mama mea. I-am explicat acelaşi lucru din nou, tot ce se întâmplă pe aici şi am spus: "Voi, din partea voastră englezească, nu puteţi face nimic?" Suntem în aşa situaţie. Atunci mi-a spus foarte clar, fără patimă, dar foarte clar zice: "Marea Britanie, în situaţia în care se găseşte acum, nu poate să facă absolut nimic". Mi-a fost foarte clar. Ceilalţi pe care i-am întâlnit, nu la o întâlnire specială, au fost la toate manifestările astea mari, baluri.... L-am văzut pe ... Churchill şi 1-2 alţii şi care nu prea ştiau cum să scape de mine. Churchill a spus ceva care pentru mine era o aiureală. Mama l-a întrebat: "Ce putem face noi?" Pentru că se punea problema de la alţii că poate ar fi bine să nu mai întorc. Şi atunci mama mea i-a spus lui Churchill: "Uite ce se spune, ce crezi?" Şi el a spus .... "Eu în viaţa mea totdeauna am ales calea cea mai puternică, sau aşa ceva, cea mai curajoasă". Ce a vrut să spună prin asta, nu a înţeles nimeni. Eden a făcut un fel de zâmbet aşa şi zice: "Dacă aş fi eu în locul vostru, nu m-aş duce".  Atlee nici nu a scos o vorbă. Între timp, noi eram la hotel, nu la Palat, a venit ambasadorul Americii, Douglas îl chema, un om foarte cumsecade. Şi mă întreabă fel de fel de lucruri, am repetat la infinit acelaşi lucru şi mama mea a spus: "Se pune această problemă - ce facem? Mergem sau nu mergem? Ce mai putem face?" Şi el, diplomat aşa, zice: "Din punctul nostru american de vedere, dacă vă întoarceţi acolo, noi nu vedem ce mai puteţi să faceţi". Cam asta a fost”.

***

În zilele de sărbătoare de la Londra, Regele Mihai a cunoscut-o pe Ana de Bourbon-Parma. La întoarcerea în ţară, a invitat-o câteva zile la Lausanne. Acolo Mihai şi Ana şi-au anunţat logodna. Când Mihai I a informat şi guvernul, s-a confruntat însă cu un refuz ferm. În lipsa Regelui, comuniştii români, criticaţi deja de la Moscova pentru că întârziau să înlăture monarhia, se hotărâseră să acţioneze. Or, căsătoria ar fi sporit considerabil popularitatea Regelui şi ar fi consolidat dinastia pe termen lung.

***

Regele Mihai: „Şi atunci după refuzul ăsta... Câteva zile după aceea am luat trenul şi ne-am întors. Or, combinaţia cu logodna mea şi ce traficau ei pe aici a făcut să fie o atmosferă când am sosit la gară aici mai mult decât glacială. Toţi cu nişte mutre încruntate, de-abia dădeau mâna cu mine. Şi am venit aici (la Palatul Elisabeta, n. red.). După aceea am aflat, cât timp am fost plecat în Anglia, a venit Tito (Iosif Broz Tito, dictatorul iugoslav) aici şi din spusele unora cu localnicii noştrii de aici a pus la cale ceva că trebuie să se termine cu monarhia, că nu mai merge. Asta am auzit-o după”.

***

Cum s-a semnat abdicarea

Mihai I, întors la Bucureşti, pe 21 decembrie, l-a învestit în funcţie pe noul Mitropolit al Moldovei, Nicodim, fapt ce ţinea de prerogativele regale, şi care trebuia să aibă loc neapărat înainte de Crăciun. El s-a retras apoi la Peleş, la Foişor, împreună cu Regina Mamă, Elena. În noaptea de 29 decembrie, mareşalul Palatului a primit un telefon din partea premierului Groza care solicita o audienţă la Rege, a doua zi, la Bucureşti:

Regele Mihai: „Şi în seara zilei de 30 decembrie, Mareşalul Palatului ne cheamă la telefon şi ne spune că Groza mă roagă urgent să vin la Bucureşti, fiindcă au o chestiune de familie de discutat. O chestiune de familie mi-am închipuit că va fi refuzul cu logodna, cu căsătoria. Şi când am venit aici, am urcat sus în odăile noastre şi a sosit şi Groza, l-a adus pe Gheorghiu Dej neanunţat şi, în momentul ăla, a venit el cu hârtia pe care a scos-o din buzunar şi mi-a pus-o pe masă.

Eu am citit-o la repezeală, am văzut nişte lucruri şi am spus că mă duc alături ca să citesc asta ceva mai liniştit. M-am dus în odaia de-alături unde era ... Negel şi mi-a spus că casa a fost înconjurată cu trupe de-ale lor, santinele şi soldaţii noştri au fost arestaţi şi scoşi, telefoanele tăiate complet şi în jur când m-am uitat era artileria adusă acolo ca să înconjoare casa. Ei, citisem deja asta şi m-am întors şi am spus.

M-am uitat şi am spus: "Ce se întâmplă aici? Mi-aţi tăiat telefonul, mi-aţi înconjurat casa cu trupe"... Zice: "Păi dacă nu se semnează asta cât mai repede, o să fie mare bucluc în ţară". Şi eu am încercat să-i explic că cel cel puţin constituţional nu se poate, eu n-am dreptul să refuz şi să plec fără să întreb ţara românească şi poporul. Şi zice: "n-avem timp pentru asemenea lucru".

Şi mama mi-a explicat ceva şi Gheorghiu-Dej s-a întors către ea: "Foarte frumos cum l-aţi educat pe fiul vostru!". Bun. Am mai adăugat că, din punct de vedere constituţional, eu n-am dreptul să abdic în felul ăsta şi, în special, pentru restul familiei. Eu n-am dreptul. Şi nici constituţional. Nu, că n-avem timp de asta. Cum o să semnez asta? Mi-a spus: "Dacă nu semnaţi acum într-un sfert de oră, jumătate de oră, avem 1.000 de oameni tineri care sunt închişi şi dacă nu faceţi ce spunem noi acum, trebuie să-i împuşcăm pe toţi".

Când am auzit asta am spus: "Asta e o responsabilitate pe care eu nu pot să o iau nici faţă de ţară, nici faţă de ei". Şi a trebuit să semnez. Şi Groza cu ideile lui de a face glume, când s-a terminat cu asta, a luat jacheta lui aşa şi mi-a spus: "Pipăiţi". Şi am pipăit avea un pistol în buzunar şi s-a întors către mama mea şi i-a spus în nemţeşte, de ce nemţeşte, nu ştiu, "Ca să nu mi se întâmple ce i s-a întâmplat lui Antonescu".

Plecarea

La plecare, Petru Groza i-a atras atenţia reginei Elena ca nu cumva ea sau Regele să ia legătura cu cineva din afara Palatului Elisabeta: "Nici cu americani, nici cu români" a sunat avertismentul. În absenţa regelui, Emil Bodnăraş devenise ministru al Forţelor Armate, iar divizia Tudor Vladimirescu, responabilă de asedierea clădirii, fusese înfiinţată în URSS şi era condusă de comunişti de frunte. Unul dintre ei era Walter Roman. Familia regală se afla, de fapt, în arest la domiciliu. Documente diplomatice desecretizate recent arată că a existat un interval de timp în care nu s-a ştiut unde se află regele. Spre seară, Mihai I şi regina-mamă au fost conduşi la Peleş. Au început să îşi facă bagajele, sub strictă supraveghere. Au luat numai haine şi obiecte de strictă folosinţă personală.

****

Regele Mihai: „Aveam un ofiţer. Era maiorul Vergotti, care era în acelaşi timp prefectul palatului. El s-a ocupat de toate bagajele, de strâns. M-au lăsat să iau patru maşini. Nu ştiu de ce. Şi jeep-ul, şi atât. El a trebuit să facă toată organizarea de transport la gară cu unii de-ai lor. A fost o persoană care era la Săvârşin şi a venit acolo. A fost chemat de către ei ca să preia administraţia bunurilor, cum se spunea atunci. Şi ăsta a fost singurul lucru pe care l-am semnat atunci.

***

Familia regală şi însoţitorii s-au urcat în tren în zorii zilei de 4 ianuarie 1948, după cum spune regele. La urcarea în vagon, militarii din gară au fost obligaţi să facă un culoar stând cu spatele la Rege.

***

Regele Mihai: Şi, mergând la gară, iarăşi, ca să vezi mentalităţile astea bolnăvicioase, ei credeau că probabil o să mă impresioneze aşa de teribil, în loc să îşi dea seama că pentru mine tot ce a fost acolo a fost un dezgust profund. Ei credeau altceva. Am dat mâna cu cei care erau acolo în maşina şi pe urmă am mers către vagon şi în cele două locuri, era un culoar, era un ofiţer întors cu spatele. Ce au vrut ei să demonstreze cu asta, Dumnezeu ştie. Şi când m-am urcat în vagon, m-am întors să văd ce se întâmplă acolo, ofiţerii ăştia stăteau aşa. Era un băiat tânăr, cred că un sublocotenent sau locotenent, chiar la începutul cozii, şi s-a uitat aşa la mine, l-am văzut că plângea. Dar ceilalţi nu au mişcat deloc.

Stelian Tănase: Le era frică?

Regele Mihai: Vreau să zic ce mentalitate aveau?! Să îi întoarcă cu spatele. Ce voia să demonstreze cu asta? Pe urmă, când a început să meargă trenul, că am mai luat cu noi 5-6 peroane, tot ce s-a putut, vorbeam aşa între noi şi zic ajungem noi să ieşim din ţară sau cumva o să întoarcă trenul să meargă, Dumnezeu ştie unde.

În Siberia.

În fine, nu s-a întâmplat. Când am trecut prin Braşov, de exemplu, iarăşi mentalitatea asta. Au început să ţipe acolo probabil lucrătorii la Calea Ferată: "Trăiască Republica!".

Am oprit la Săvârşin. S-a dat jos administratorul care trebuia să preia şi am plecat.

Pe drum a fost totuşi un moment foarte emoţionant fiindcă ajungând... Austria, zona rusească. Trenul s-a oprit. Mama mea s-a cam speriat puţin. Zice: "Dumnezeu ştie ce o să facă aştia". A stat 5-10 minute trenul şi după aia a plecat din nou. Am trecut peste un pod pentru că se auzea râul. Şi am ajuns dincolo şi s-a oprit din nou.16:32 Eram puţin nedumeriţi toţi. Nu ştiam exact unde suntem. Am auzit un jeep care a venit, că are un sunet carcateristic jeep-ul când e ambalat puţin. S-a oprit lângă vagonul nostru. S-a deschis uşa şi a intrat un căpitan american.  S-a uitat bine la amândoi şi a spus: "Acum sunteţi liberi". Era zona americană în care am intrat atunci. (Regele plânge).

Elveţienii cum sunt ei, în aşa urgenţă că am vrut noi să plecăm, s-a cerut viză. Am spus că nu putem da viza până nu intrăm în Berna. Păi, zice, nu avem timp de pierdut cu d-astea şi atunci a zis: "Bine, atunci plecaţi aşa cum e şi vedeţi ce faceţi când ajungeţi acolo".

Când am ajuns la frontieră, ştiau ei deja că se întâmplase ceva şi ne-au lăsat. Ne-au ştampilat paşapoartele şi gata.

Se vede într-un sens că asta a fost bine aranjat din timpul cât eram plecat, fiindcă paşapoartele pe care le-am avut noi când am plecat în Anglia le-au luat înapoi, că acolo era cu titlu cu tot. Şi ne-a dat altele la fel, dar fiecare pagină cu ştampilă pe ea: "Republica Română". Asta nu se face în două minute.

La Lausanne, când am ajuns, era sora mamei mele, care şi ea fusese într-un lagăr nemţesc, prinţul Nicolae, mai mulţi români şi publicul elveţian care era acolo.

Stelian Tănase: Ce simțeați că ați lăsat țara in spate? 

Regele Mihai: Eu am mai spus-o o dată şi trebuie să repet, fiindcă m-a întrebat cineva odată de la BBC cu ce sentiment am plecat din ţară. Şi am spus singurul lucru pe care l-am simţit eu: a fost cu moartea în suflet. Altceva nu a fost. Nu am găsit să spun decât asta.

Notă: Toate materialele din cadrul proiectului Digi24 „Coroana de oțel”, realizat de Elena Vijulie, le puteți găsi aici.