Eduard Hellvig, fostul director al Serviciului Român de Informații, a postat pe contul său de X un mesaj la moartea lui Helmut Dukadam.
„Helmut Dukadam mai reușește o paradă imposibilă: îi unește la căpătâi pe fecesebiști și pe steliști, apărând și cea de-a cincea lovitură, de acolo de sus”, a scris el pe X.
Mesajul lui Eduard Hellvig
„Apără Dukadam!” a fost după 1986 scuza perfectă pentru toate juliturile în coate și genunchi ale copiilor care, contrar legilor străzii, alegeau să stea în poartă. Pentru că Dukadam a fost eroul improbabil, cel care, de atunci încoace, legitimează orice plonjon pe orice asfalt.
Pentru cei foarte tineri, Dukadam e un fel de Deadpool, supereroul cu latură pronunțat umană, cu boli, cu îndoieli, cu regrete. Dukadam e un fel de Hendrix, Morisson sau Cobain. Pentru că el și-a trăit o viață și și-a murit o moarte la vârsta de 27 de ani.
Atunci a devenit mit, iar prin tot ce a urmat s-a țesut povestea. Una care nu e fericită, că nu e Hollywood, și care nu e tristă, că nu e Cristi Puiu. E doar o poveste de viață așa cum e viața de fapt pentru orice supererou nevoit să poarte costumul incomod de supererou.
De obicei, știm despre marii fotbaliști că au avut tot felul de slujbe grele până să devină vedete. La Dukadam a fost invers; din postura de vedetă a trebuit să accepte slujbe complicate pentru a se putea întreține.
Trei amintiri despre Dukadam
Hellvig rememorează trei amintiri despre Helmut Dukadam, „așa cum mi-au rămas întipărite din interviurile sale mai vechi”.
• La nicio lună după Sevilla 1986 a fost dat afară de la echipă și a rămas șomer.
• A admis că la Națională a pierdut pe mâna lui. Convocat de Mircea Lucescu, nu a putut să intre în meci din cauza emoțiilor. Câți ar avea tăria de a recunoaște?
• A primit ajutor nesperat de la echipa rivală când îi era cel mai greu. A și ieșit la pensie de acolo.
„La catafalc e liniște întreruptă de câteva sacadări de peluză. Coroane roș-albastre. Și poate ceva regrete tardive.
Helmut Dukadam pleacă la viața veșnică de pe Arena Națională, nu din vreo parohie fotbalistică. Are pe sicriu trei culori, nu două. El este revendicat cinstit de întreaga suflare fotbalistică românească.
Dukadam ne-a unit mai mult decât știam. Ar bine să ținem mai aproape de suflet orice optzecișișase care ne poate uni. Nici nu știm când devine ultimul.”
Editor : S.S.
