Pericolul care a fost mult timp sub ochii noștri. De ce a ignorat omenirea vreme de aproape 60 de ani schimbările climatice

polițist britanic poartă o mască în anii 50 pentru a se proteja de smog.
Un polițist din Londra, purtând o mască de protecție împotriva ceații groase, transformată ulterior în smog, care a lovit cea mai mare parte a Marii Britanii la sfârșitul anului 1952. Sursă foto: Getty Images

Efectele „vremii ciudate” erau deja resimțite încă din anii 1960, însă oamenii de știință de la acea vreme, care studiau clima și arătau că există o legătură între combustibilii fosili și schimbările climatice, nu au fost luați în considerare. The Guardian a publicat un fragment editat din cartea „Cel mai mare experiment al nostru. O istorie a crizei climatice”, în care sunt evidențiate cele mai importante avertismente legate de efectele climatice, care au fost ignorate în ultimii șaizeci de ani. 

În august 1974, CIA a realizat un studiu privind „cercetarea climatologică în ceea ce privește problemele de securitate”. Rezultatele au fost dramatice. Datele studiului avertizau cu privire la apariția unei noi ere de vreme ciudată, care va conduce la tulburențe politice și migrație în masă. Aceste două perspective negative, sublinia raportul din urmă cu 47 de ani, vor provoca la rândul lor multe neliniști sociale. Noua eră la cre făcea referire raportul CIA nu era una care se referea neapărat la creșterea temperaturilor, pentru că la acel moment, CIA intrase în contact atât cu teorii ale oamenilor de știință despre răcirea globală, cât și cu teorii despre încălzirea globală. Direcția în care se deplasa termometrul nu era, însă, preocuparea imediată Agenției Centrale de Informații. Cu toate acestea, CIA știa că așa-numita „mică eră glaciară”, desfășurată între 1350 și 1850, provocare nu numai secetă și foamete, ci și război. 

„Schimbările climatice au început în 1960”, informa prima pagină a raportului, „dar nimeni, inclusiv climatologii, nu au recunoscut-o”. Eșecurile culturilor agricole din Uniunea Sovietică și India la începutul anilor 1960 au fost atribuite vremii standard nefericite. SUA au trimis cereale în India, iar sovieticii au ucis animalele pentru a mânca.

Lumea a ignorat avertismentele, susținea raportul CIA, pe măsură ce populația globală a continuat să crească și statele au început să facă investiții tot mai mari în energie, tehnologie și medicină.

Între timp, vremea ciudată a continuat să se accentueze, fenomenele meteorologice extreme intensificandu-se în multe țări, precum cele din vestul Africii. Oamenii din Mauritania, Senegal, Mali, Burkina Faso, Niger și Ciad „au devenit primele victime ale schimbărilor climatice”, susținea raportul CIA din 1974, dar suferința lor a fost mascată de alte lupte ori pur și simplu statele bogate nu au acordat atenție acestor probleme. Pe măsură ce efectele schimbărilor climatice au început să se răspândească în alte părți ale lumii, la începutul anilor 1970 au fost raportate perioade de secetă, eșecuri ale culturilor agricole și inundații în Myanmar, Pakistan, Coreea de Nord, Costa Rica, Honduras, Japonia, Manila, Ecuador, URSS, China, India și SUA. Dar puțini oameni păreau dispuși să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat. „Titlurile de presă din întreaga lume evidențiază o poveste încă neînțeleasă pe deplin sau pe care nu vrem să o înfruntăm”, se mai preciza la vremea aceea în raport.

inundații india 1979
Oamenii merg prin apă în timpul indundațiilor care au cuprins partea de nord-est a Indiei în 1970. Sursă foto: Getty Images

Această afirmație conform căreia nimeni nu a acordat atenție schimbărilor climatice nu a fost în întregime corectă, pentru că unii oameni de știință vorbeau despre această problemă de ceva vreme. Subiectul apăruse în ziare, la televiziune și chiar a fost menționat într-un discurs al președintelui SUA, Lyndon B. Johnson, în 1965. În plus, cu câteva luni înainte de publicarea raportului CIA, însuși secretarul de stat al SUA la acea vreme, Henry Kissinger, s-a adresat la ONU, făcând referire la faptul că știința trebuie aplicată pentru a rezolva „problemele pe care tot știința le-a ajutat să apară”. Kissinger a transmis atunci îngrijorări cu privire la faptul că cele mai sărace națiuni, dar și restul lumii, erau amenințate de schimbările climatice. Cu toate acestea, schimbările climatice nu au primit atenția pe care ar fi trebuit să o primească, iar discuțiile legate de acestea au lipsit cu desăvârșire în dezbaterile publice din acea vreme.

Deși a fost pregătit inițial ca document de lucru clasificat, raportul a ajuns în redacția New York Times câțiva ani mai târziu. La acel moment, în februarie 1977, problema arderii combustibililor fosili a fost interpretată mai mult prin prisma crizei interne a petrolului decât prin penuria de alimente din alte colțuri ale lumii. Criza climatică este încă departe, scria The New York Times la vremea respectivă, însă, pe măsură ce americanii resimt din ce în ce mai mult dificultățile vremii neobișnuite combinate cu lipsa petrolului, poate că acest lucru ar putea determina schimbări importante ale sistemului. Cotidianul american sublinia la sfârșitul anilor ‘70 că atât experții în energie, cât și climatologii, considerau că „criza climatică este suficient de severă și suficient de aproape de casă pentru a încuraja guvernul și cetățenii să adopte măsuri specifice pentru a face față acestor probleme pe termen lung înainte ca acestea să se agraveze prea mult”.

Dezbaterea despre schimbările climatice din ultima parte a secolului al XX-lea ar fi caracterizată atât prin întârziere, cât și prin îngrijorare, nu în ultimul rând din cauza ripostei industriei de combustibili fosili. 

Comunitatea științifică și conflictul generațional al ideilor

În 1976, un tânăr modelator al climei pe nume Stephen Schneider a decis că este timpul ca cineva din comunitatea științelor climatice să adopte o poziție mai apăsată în privința schimbărilor climatice. Ca absolvent al Universității Columbia, Schneider a vrut să găsească un proiect de cercetare care ar fi putut să facă diferența. În timp ce se afla la Institutul Goddard de Studii Spațiale al NASA, a nimerit spontan într-o discuție despre modelele climatice, care l-a inspirat. 

„Cât de captivant a fost faptul că cineva a putut simula atmosfera Pământului și implicațiile poluării”, și-a amintit Schneider, care a mai spus că atunci și-a dat seama ce efecte pot avea schimbările climatice. 

După ce presa a scris ani la rând despre perioadele de secetă și foametea tot mai răspândită în diverse locuri de pe planetă, Stephen Schneider și-a dat seama că este momentul potrivit să scrie o carte despre pericolul pe care îl reprezenta schimbările climatice. Astfel, a rezultat, în 1976, cartea “The Genesis Strategy (Strategia Genezei)”. Deși a vrut să evite poziționarea alături de personalitățile controversate sau contestate ale comunității științifice, Schneider a considerat că este important să atragă atenția oamenilor asupra problematicilor legate de mediu și să transmită în același timp un mesaj popular despre gravitatea schimbărilor climatice. 

nomazii -secetă-africa
Nomazii adună de pe jos cereale distribuite de forțele aeriene franceze, în timpul unei secete din 1974 în Sahel, la sud de deșertul Sahara. Sursă foto: Getty Images

Astrofizicianul american Carl Sagan a lăudat cartea lui Schneider în ziare precum Washington Post și New York Times, iar autorul a primit chiar invitația de a apărea la The Tonight Show, emisiunea faimosului prezentator de televiziune Johnny Carson. Acest lucru i-a înfuriat pe unii dintre cei mai apreciați și vechi oameni de știință din acele vremuri, aceștia transmițând public că ceea ce făcea Schneider nu era tocmai știință. Unele dintre cele mai vehemente critici față de cartea lui Schneider au fost realizate chiar de către Helmut Landsberg, profesor la Universitatea din Maryland și fost director al biroului de climatologie din cadrul Biroului meteorologic al SUA. Landsberg a spus, într-un mesaj pentru Uniunea Geofizică Americană, că ceea ce a scris Schneider reprezintă o carte „multidisciplinară, dar și foarte nedisciplinată”.

Conform percepției lui Landsberg oamenii de știință din domeniul climei ar fi trebuit să rămână în afara atenției publice, mai ales atunci când era vorba de incertitudinile legate de cum evoluează clima. Potrivit acestuia, cercetătorul Stephen Schneider punea în pericol credibilitatea climatologilor. Profesorul Helmut Landsberg considera că rolul experților climatici constă în colectarea cât mai multor date științificie pentru a elimina cât mai multe incertitudini, informându-i cu atenție pe decidenții politici doar în spatele ușilor închise și atunci când este absolut necesar.

Tensiunile dintre Stephen Schneider și Helmut Landsberg au reprezentat o ciocnire generațională. Schneider aparținea unei grup de tineri, mai rebeli, care voiau să aducă știința pe stradă. În schimb, Landsberg își petrecuse o viață întreagă lucrând cu guvernul și armata, în general în spatele ușilor închise. Acesta se temea că implicarea publicului ar putea perturba echilibrul delicat al acestei relații. 

Landsberg a fost departe de a fi singurul meteorolog consacrat, care a contestat ideea de expunere publică a efectelor unei eventuale crize climatice. Unii cercetători au evitat să vorbească despre o eventuală dramă, în timp ce alții nu au avut pur și simplu încredere în noile tehnologii, discipline și abordări utilizate pentru măsurarea efectelor generate de schimbările climatice.

La rândul său, șeful serviciului de meteorologie din Marea Britanie, John Mason, a catalogat îngrijorările cu privire la schimbările climatice drept „un efect de turmă” și a încercat să combată „viziunile alarmiste americane”. În 1977, Mason a susținut o prelegere publică la Societatea Regală de Arte din Marea Britanie, subliniind că au existat întotdeauna fluctuații climatice și că „perioadele recente de secetă nu au fost fără precedent”.

Acesta a fost, totuși, de acord cu faptul că dacă omenirea va continua să ardă combustibili fosili în ritmul actual (anul 1977), s-ar putea ca temperatura medie globală să se încălzească cu un grad celsius față de perioada preindustrială. John Mason a precizat că o astfel de creștere va produce efecte directe în următorii 50-100 de ani.

Mason mai creada și că atmosfera este un sistem care dizolvă tot ce este aruncat în el. În plus, la fel ca mulți dintre contemporanii săi, directorul serviciului britanic de meteorologie considera că omenirea va trece în cele din urmă la energia nucleară. Redactând discuția pentru revista Nature, jurnalistul John Gribbin a descris mesajul lui John Mason ca fiind unul înscris în ideea: „nu intrați în panică”.

Când apare schimbarea

Schimbarea a venit, în cele din urmă, spre sfârșitul anilor '70 și a reprezentat o combinație între un om de știință și un activist de mediu. Un obscur raport din 1978 al Agenției pentru Protecția Mediului din SUA privind cărbune a ajuns pe biroul lui Rafe Pomerance, lobbyist în Washington. Raportul făcea referire la „efectul de seră”, menționând în același timp că combustibilii fosili ar putea avea efecte semnificative și dăunătoare asupra atmosferei în următoarele decenii.

Rafe Pomerance a întrebat prin birou dacă are cineva cunoștință de acest raport, iar un coleg i-a înmânat un articol de ziar al unui geofizician numit Gordon MacDonald. MacDonald a fost un om de știință american de rang înalt, care a lucrat la modificarea vremii în anii ‘60 din poziția de consilier al președintelui Johnson. În 1968 acesta scrisese un eseu intitulat “Cum să distrugi mediul înconjurător”, imaginându-și un viitor în care amenințările privind război nuclear fuseseră rezolvate, dar problemele legate de vreme se intensificaseră.

MacDonald a fost, de asemenea, un „Jason”, adică un membru al unui grup secret de oameni de știință de elită care se întâlneau în mod regulat pentru a consilia Casa Albă în afara cadrului public. Grupul Jason s-a întâlnit pentru a discuta despre dioxidul de carbon și schimbările climatice în verile din 1977 și 1978, iar MacDonald a apărut de mai multe ori televiziunea americană pentru a susține că pământul se încălzește.

Protest climatic
Protest climatic. Imagine cu caracter generic. Sursă foto: Getty Images

Deși toată lumea și-ar fi imaginat o ciocnire culturală între Pomerance și MacDonald, cei doi au ajuns să formeze o echipă puternică și în cele din urmă au ajuns să aibă o întâlnire cu Frank Press, consilierul științific al președintelui Jimmy Carter. După ce MacDonald și-a prezentat cazul în fața lui Press, acesta din urmă l-a asigurat că îi va cere fostului șef al departamentului de meteorologie de la MIT, Jule Charney, să analizeze efectul schimbărilor climatice la care făcea referire Gordon MacDonald. Mesajul era următorul: dacă Charney ar veni să ne spună că din ceea ce a analizat rezultă că veni o apocalipsă climatică, președintele ar acționa.

Meteorologul american Jule Charney a convocat o echipă de oameni de știință și oficiali, împreună cu familiile lor, la o reședință situată în sud-vestul statului Massachusetts. Inițiativa lui Jule Charney a fost să adune oamenii de știință pentru a verifica raportul privind impactul pe termen lung al dioxidului de carbon asupra climei, emis în 1979 de grupul consultativ JASON. Astfel, Charney a invitat doi cercetători climatici de top ai vremii să prezinte rezultatele modelelor lor climatice: James Hansen de la Institutul Goddard pentru Studii Spațiale din cadrul Universității Columbia din New York și Syukuro Manabe, cercetător în cadrul laboratorului de dinamică a fluidelor geofizice la Universitatea Princeton.

Discuțiile științifice au avut loc la o masă la care au participat atât oameni de știință, cât și observatori politici. Împreună, cu toții au revizuit principiile științei atmosferice și s-au concentrat pe scenariile climatice ale lui Hansen și Manabe. Cele două scenarii au oferit avertismente ușor diferite cu privire la viitor, iar în cele din urmă, grupul lui Charney a decis să împartă diferențele.

În consecință, în comunicatul public de la finalul reuniunii organizate de Jule Charney, participanții au hotărât să transmită public că Pământul se va încălzi cu aproximativ 3 grade celsius în secolul următor, plus sau minus 50%. Concluziile indicau, practic, că exista posibilitatea ca temeraturile din secolul XXI să se încălzească între între 1,5 grade și 4 grade celsius. În noiembrie 1979, revista Science puncta că predicțiile raportului final întocmit de Charney și restul oamenilor de știință prezenți în stațiunea Woods Hole „nu sunt însoțite de nicio greșeală”.

 „Sunt interesele mari la mijloc

La mijlocul anilor '70, cea mai mare companie petrolieră din lume, Exxon Mobil, începea să se întrebe dacă nu cumva schimbările climatice ar putea fi pe punctul de a ajunge pe agenda politică, afectând astfel modelul său de afaceri.

În vara anului 1977, James Black, unul dintre consilierii științifici ai gigantului petrolier Exxon Mobil, a făcut o prezentare în fața celor mai înalți oficiali ai companiei cu privire la gazele cu efectul de seră. Oficialii de rang înalt ai Exxon Mobil voiau să știe care vor fi efectele în viitor ale emisiilor de CO2.

În aceste condiții, mai târziu în același an, compania l-a angajat pe Edward David Jr. să conducă laboratoarele lor de cercetare. Acesta era un inginer cu reputație în lumea academică, dar și în cea politică, fiind între 1970 și 1973, în mandatul președintelui Nixon, director al Biroului de Știință și Tehnologie de la Casa Albă. Așa ajunsese să afle despre schimbările climatice și efectele pe care acestea au capacitatea să le genereze. Odată ce David Jr. a fost adus în companie, Exxon a început să construiască un mic proiect de cercetare privind dioxidul de carbon. Resursele financiare alocate au fost, însă, mici, comparativ că capacitatea de resurse financiare de care dispunea Exxon. Cercetărilor privind impactul dioxidului de carbon în atmosferă le-a fost alocat un buget de doar un milion de dolari pe an, în timp ce Exxon investea peste 300 de milioane de dolari pe an în studii de cercetare pentru a-și îmbunătăți capacitatea de producție.

În decembrie 1978, Henry Shaw, omul de știință care a condus cercetările privind dioxidul de carbon în cadrul companiei Exxon Mobil, i-a scris o scrisoare lui Edward David Jr, în care afrima că Exxon „trebuie să dezvolte o echipă științifică credibilă”, care să poată evalua în mod critic efectele științifice ale acestei teme (schimbările climatice) și care „să poată fi capabilă să comunice vești proaste, dacă există, companiei”.

Exxon Mobil a mers până într-acolo încât a început să realizeze cercetări oceanice legate de climă. Compania americană voia să fie percepută drept un jucător credibil în piața de energie, astfel că a angajat oameni de știință de top, cărora le-a acordat libertate științifică.

O parte din cercetările realizate de Exxon Mobil alături de oceanograful Taro Takahashi au fost utilizate ulterior într-o lucrare științifică publicată în 2009, care concluziona că oceanele absorb doar 20% din dioxidul de carbon emis de activitățile umane. Lucrarea i-a adus lui Takahashi premiul de “campion Pământului”, distincție oferită de ONU.

În octombrie 1982, Edward David Jr. a declarat, în cadrul unei conferințe organizată de Exxon privind încălzrea globală, că „puțini oameni se îndoiesc că lumea a intrat într-o tranziție energetică, departe de dependența de combustibilii fosili și de o anumită combinație de resurse regenerabile care nu vor pune probleme legate de acumularea de CO2”.

Singura întrebare, a spus David Jr, este cât de repede se va întâmpla acest lucru. Deși acesta crezuse cu adevărat în faptul că Exxon va conduce calea inovației către combustibili care să genereze zero emisii carbon, cu laboratorul său de cercetare și dezvoltare în centrul acesteia, la mijlocul anilor 1980, cercetarea privind dioxidul de carbon a intrat într-un cond de umbră și a început să fie ignorată din ce în ce mai mult.

centrală electrică pe cărbune
Centrală electrică pe bază de cărbune în SUA. Sursă foto: Getty Images

„De câtă putere este nevoie pentru a opri un milion de ecologiști? De un watt”

Când Ronald Reagan a fost ales președinte al SUA în noiembrie 1980, acesta l-a însărcinat pe avocatul James G Watt să conducă Departamentul de Interne. Watt condusese o firmă de avocatură care lupta pentru deschiderea terenurilor publice pentru foraje și minerit și își formase deja reputația că urăște proiectele de conservare. Cândva acesta a spus că ecologismul este doar „un cult de stânga dedicat subminării tipului de guvernare în care el crede”. Numirea lui Watt într-o poziție atât de mare în administrația republicană nu avea decât să-l bucure la acea vreme pe directorul Asociației Naționale a Cărbunelui din SUA.

James Watt nu a închis Agenția de Protecție a Mediului, deși o parte din comunitatea științifică se temea inițial că va face acest lucru, însă a numit-o pe Anne Gorsuch, un fanatic anti-reglementare, care a redus capacitățile Agenției cu peste 25% față de momentul la care fusese fondată, în urmă cu un deceniu. Urma să treacă mai mult timp până când Rafe Pomerance și colegii săi din mișcarea ecologistă aveau să vadă o mișcare publică cu scopul de a impulsiona acțiunea climatică.

Chiar înainte de alegerile prezidențiale din noiembrie 1980, Academia Națională de Științe din SUA a înființat un nou comitet de evaluare a dioxidului de carbon, cu scopul de a continua raportul Charney. Președinte al acestui comitet a fost numit Bill Nierenberg, unul dintre oamenii de știință din generația veche care, la fel ca Helmut Landsberg, a trecut atât prin război, cât și prin boom-ul ulterior al finanțării științifice. Având în vedere că era un susținător puternic al războiului din Vietnam, asta îl deosebea pe Nierenberg de unii dintre colegii săi. Acesta era, de asemenea, una dintre personalitățile publice ale comunității științifice care se exprimase în total dezacord cu protestele universitare de la sfârșitul anilor '60, care militau împotriva științei sponsorizate de militari. De asemenea, Bill Nierenberg, a urât mișcarea ecologistă, pe care a catalogat-o drept o bandă de neisprăviți, în special cu privire la problema energiei nucleare. În multe privințe, Bill Nierenberg părea să fie persoană perfectă pentru a conduce comitetul de evaluare care urma să raporteze datele finale direct noului președinte.

Nierenberg a decis să construiască raportul comitetului de evaluare a dioxidului de carbon în jurul unui amestec de economie și știință. Teoretic, ar fi trebuit sa rezulte ceva genial. Dar când a fost vorba ca acest raport să fie publicat, cele două părți nu s-au înțeles, pentru că scriitorii nu lucraseră împreună, ci separat, unii ca oameni de știință, iar alții ca economiști. Drept urmare raportul coordonat de Bill Nierenberg a fost descris drept un raport cu două puncte de vedere destul de diferite: cinci capitole au fost scrise de către oamenii de știință, care au convenit că încălzirea globală reprezintă o problemă majoră, iar alte două capitole scrise de economiști, care s-au concentrat asupra incertitudinii care încă exista în legătură cu impactul fizic al schimbărilor climatice, în special după anul 2000, precum și asupra modului în care vor fi puse în aplicare soluțiile de combatere a efectelor.

Mai mult decât atât, abordarea economiștilor a fost încadrată în primul și ultimul capitol al raportului, iar mesajul general de incertitudine a ieșit în evidență. Bill Nierenberg s-a delimitat ușor de ambele poziții, pledând, în schimb, pentru o abordare bazată pe răbdare și susținând că nu există încă o soluție specială în privința schimbărilor climatice. 

Pentru cartea lor din 2010 despre scepticismul față de climă,”Negustorii de îndoială”, Naomi Oreskes și Erik Conway au scos din arhivele Academiei Naționale de Științe evaluările ale raportului coordonat de Bill Nierenberg. Una dintre recenzii a fost făcută de Alvin Weinberg, un fizician care și-a exprimat îngrijorarea cu privire la schimbările climatice încă din anii 1970. Acesta s-a declarat „mai puțin decât impresionat”. De fapt, Weinberg a fost de-a dreptul îngrozit de atitudinea pe care a adoptat-o Nierenberg. Într-unul din punctele raportului se sugera chiar că oamenii se vor adapta, cel mai probabil, schimbărilor climatice, în mare parte prin deplasări dintr-o regiune în alta. „Oamenii au migrat din cauza schimbărilor climatice și în trecut”, argumenta raportul, care mai preciza că aceștia „vor reuși să facă acest lucru din nou”.

Chestiunea toleranței față de popoarele migratoare a fost și ea parte a recenziei lui Weinberg, care s-a întrebat retoric: „Comitetul crede cu adevărat că Statele Unite, Europa de Vest sau Canada ar accepta fluxul uriaș de refugiați din țările sărace care au suferit o schimbare drastică a modelului de precipitații?”.

Potrivit lui Oreskes și Conway, nu doar evaluările lui Weinberg au fost negative, chiar dacă ceilalți comentatori au fost mai puțin duri atunci când și-au exprimat recenziile cu privire la raport. În privința faptului că nu s-a răspuns acestor critici, un om de știință a explicat mai târziu că „revizuirile Academiei erau mult mai laxe în acea vreme”.

Raportul condus de Bill Nierenberg a fost lansat în octombrie 1983. Reprezentanți ai companiilor Peabody Energy, General Motors și Exxon Mobile au fost invitați la evenimentul de lansare. Casa Albă a informat Academia Națională de Științe a SUA de la bun început că nu va aproba scenarii speculative sau alarmiste. Administrația Reagan nu se aștepta să facă altceva decât să finanțeze cercetarea și să vadă ce rezultă la final. Unii dintre membrii Academiei au înțeles că decidenții politici vor fi responsabili în următorii ani de efectele schimbărilor climatice și-au dat seama că cea mai bună idee este să publice cea mai științifică versiune pe care au putut să o realizeze despre ceea ce dorea Casa Albă să afle în privința efectelor generate de schimbările climatice. Din perspectiva zilelor noastre, ceea ce s-a întâmplat atunci a reprezentat un mare pas greșit.

În introducerea raportului se precizează astfel: „Poziția noastră este conservatoare: credem că există motive de precauție, nu de panică”. Ideea raportului era asemănătoare cu relatarea cotidianului Wall Street Journal, după ce Roger Revelle, primul om de știință care a informat Congresul SUA despre criza climatică, a spus într-o conferință de presă din 1957 că aprinde o lumină portocalie, nu una roșie.

„Un grup de oameni de știință de top are câteva sfaturi pentru oamenii îngrijorați de încălzirea mult mediatizată a climatului Pământului: puteți face față”, relata Wall Street Journal la vremea respectivă. 

Activiștii de mediu și diplomația climatică

un grup de tineri protestează pentru schimbările climatice
Abia după anii 2000 s-au dezvoltat în mod speficic grupurile de activiști climatici în marile ONG-uri internaționale. Sursă foto: Getty Images

În ultimele trei decenii ale secolului 20, grupurile ecologiste erau în plină expansiune, fiind parte atât a ​​ONG-urilor, cât și a grupurilor radicale. Acestea tindeau, însă, să se concentreze asupra altor probleme de mediu, cum ar fi salvarea balenelor sau a pădurilor tropicale ori lupta împotriva construcției drumurilor. Abia în anii 2000 au apărut grupurile specifice privind clima, care au început să-și facă simțită prezența tot mai intens în cadrul ONG-urilor.

Primii militanți cu adevărat activi în domeniul climei au fost scepticii. Scepticismul climatic este la fel de vechi precum știința climatică în sine și, la început, reprezenta o poziție foarte sensibilă. Industria petrolieră a adoptat acest scepticism științific și l-a exploatat ulterior.

La fel cum consensul cu privire la gazele cu efect de seră a început să prindă contur, iar bazinul de sceptici a început să se diminueze în anii '80, a existat un efort deliberat și organizat pentru a amplifica acea îndoială naturală, extinsă și folosită pentru a respinge sau distrage atenția de la avertismente pentru luarea de măsuri împotriva schimbărilor climatice. Acest lucru nu era știință, chiar dacă ocazional erau folosiți oameni de știință pentru a transmite astfel de mesaje. Aceste mișcări reprezentau doar jocuri de imagine, care erau menite să servească intereselor anumitor companii. Mesajele aveau rolul de a tulbura dezbaterile publice, așa cum s-a întâmplat cu poluarea aerului în anii ‘40 sau cu discuțiile ample privind legătura dintre tutun și cancer.

Directorii executivi ai celor mai mari companii petroliere din lume s-au întâlnit și au convenit să aloce fonduri, deocamdată de doar 100.000 de dolari, dar cu o promisiune de creștere, pentru a lucra la o un plan climatic comun. Așa a luat naștere Coaliția Globală pentru Climă, care a favorizat ulterior apariția unor grupuri precum Consiliul de Informații pentru Mediu, Coaliția Cooler Heads, Proiectul Global de Informații Climatice, ce au rolul de a exprima public puncte de vedere sceptice legate de anumite politici în domeniul climei. 

Companiile petroliere, care nu au îmbrățișat niciodată ideea de tranziție climatică, au înțeles că cea mai bună strategie de reziliență constă în a face parte din dezbaterea științifică și politică, pentru că acolo vor avea capacitatea să accentueze incertitudinile și să pună sub semnul întrebării reglementările climatice. 

Sperața care doare și principalii vinovați pentru criza climatică din secolul XXI 

Una dintre cele mai grele părți ale scrierii unei istorii a crizei climatice e strâns legată de avertismente din anii '50, '60 și '70, care previzioneau cât de mult se vor agrava lucrurile cândva, după anul 2000, dacă nimeni nu adoptă nicio măsură în privina combustibilor fosili.

Acum trăim coșmarurile strămoșilor noștri și nu trebuia deloc să fie așa. Dacă vrem să împărțim vina, cei care au pledat în mod deliberat pentru îndoială față de efectele schimbărilor de mediu ar trebui să fie principalii vinovați. Dar merită, totodată, să ne uităm la dezvoltarea științifică și industrială din ultimele secole, care ar putea, în unele cazuri, să fie actualizată.

Cei care au folosit forța manipulării prin știință în scopuri proprii, cum ar fi fenomenul scepticismului climatic, au intensificat diviziunile generaționale, exploatând tendința comunității științifice de a evita să vorbească despre drame și conducând în același timp la etichetarea partenerilor legitimi de dialog, precum și a celor indezirabili.

Oamenii de știință care au lucrat pentru combaterea schimbările climatice au fost puși într-o poziție extrem de dificilă. Ar fi trebuit să li se acorde timp, sprijin din partea mai multor categorii de experți și un buget decent care să le permită să se gândească la multiplele provocări și transformări care se întâmplă atunci când scoți o parte controversată a științei din comunitatea științifică și o pui în sfera publică. De asemenea, ar fi trebuit să li se ofere sprijin din partea autorităților publice, în special sprijin din partea guvernelor. În plus, munca oamenilor de știință care au tras nenumărate semnale de alarmă în privința crizei climatice a fost îngreunată și de faptul că aceștia au fost ridiculizați de colegii lor, pentru că au vorbit cu mass-media sau au vorbit cu emoție despre efectele schimbărilor de temperatură.

În calitate de cetățeni ai secolului 21, am moștenit o serie de lucruri negative, dar am moștenit și o mulțime de instrumente care ne-ar putea ajuta să supraviețuim și să combatem criza climatică. Printre cele mai importante, pe lângă panourile solare, pompele de căldură, sisteme politice democratice și grupurile de activiști, se numără știința climatică modernă.

Cu ceva timp în urmă, strămoșii noștri credeau pur și simplu că aerul este doar aer și atât, fără să conștientizeze că acesta este compus dintr-o serie de substanțe chimice diferite, pe care le respirăm sau le expirăm zilnic și care, pe parcursul mai multor secole de ardere a combustibililor fosili, ar genera un efect de încălzire profundă asupra Pământului.

Citește și: Politico: schimbările climatice vor accentua diviziunile în Europa. De ce ne este viața pusă în pericol

Editor : Marco Badea

Partenerii noștri
Confidenţialitatea ta este importantă pentru noi. Vrem să fim transparenţi și să îţi oferim posibilitatea să accepţi cookie-urile în funcţie de preferinţele tale.
De ce cookie-uri? Le utilizăm pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web, a îmbunătăţi experienţa de navigare, a se integra cu reţele de socializare şi a afişa reclame relevante pentru interesele tale. Prin clic pe butonul "DA, ACCEPT" accepţi utilizarea modulelor cookie. Îţi poţi totodată schimba preferinţele privind modulele cookie.
Da, accept
Modific setările
Alegerea dumneavoastră privind modulele cookie de pe acest site
Aceste cookies sunt strict necesare pentru funcţionarea site-ului și nu necesită acordul vizitatorilor site-ului, fiind activate automat.
- Afișarea secţiunilor site-ului - Reţinerea preferinţelor personale (inclusiv în ceea ce privește cookie-urile) - Reţinerea datelor de logare (cu excepţia logării printr-o platformă terţă, vezi mai jos) - Dacă este cazul, reţinerea coșului de cumpărături și reţinerea progresului unei comenzi
Companie Domeniu Politica de confidenţialitate
RCS&RDS S.A. digi24.ro Vezi politica de confidenţialitate
cmp_level, prv_level, m2digi24ro, stickyCookie
Studiu de Audienţă și Trafic Internet (prin CXENSE) brat.ro
cX_S, cX_P, cX_T
Google IDE google.com Vezi politica de confidenţialitate
IDE
Vă rugăm să alegeţi care dintre fişierele cookie de mai jos doriţi să fie utilizate în ce vă priveşte.
Aceste module cookie ne permit să analizăm modul de folosire a paginii web, putând astfel să ne adaptăm necesității userului prin îmbunătățirea permanentă a website-ului nostru.
- Analiza traficului pe site: câţi vizitatori, din ce arie geografică, de pe ce terminal, cu ce browser, etc, ne vizitează - A/B testing pentru optimizarea layoutului site-ului - Analiza perioadei de timp petrecute de fiecare vizitator pe paginile noastre web - Solicitarea de feedback despre anumite părţi ale site-ului
Companie Domeniu Politica de confidenţialitate
Google Analytics google.com Vezi politica de confidenţialitate
_ga, _gid, _gat, AMP_TOKEN, _gac_<property-id>, __utma, __utm, __utmb, __utmc, __utmz, __utmv
Aceste module cookie vă permit să vă conectaţi la reţelele de socializare preferate și să interacţionaţi cu alţi utilizatori.
- Interacţiuni social media (like & share) - Posibilitatea de a te loga în cont folosind o platformă terţă (Facebook, Google, etc) - Rularea conţinutului din platforme terţe (youtube, soundcloud, etc)
Companie Domeniu Politica de confidenţialitate
Facebook facebook.com Vezi politica de confidenţialitate
a11y, act, csm, P, presence, s, x-referer, xs, dpr, datr, fr, c_user
Youtube youtube.com Vezi politica de confidenţialitate
GED_PLAYLIST_ACTIVITY,APISID, GEUP, HSID, LOGIN_INFO, NID, PREF, SAPISID, SID, SSID, SIDCC, T9S2P.resume, VISITOR_INFO1_LIVE, YSC, dkv, s_gl, wide
Twitter twitter.com Vezi politica de confidenţialitate
_twitter_sess, auth_token, lang, twid, eu_cn, personalization_id, syndication_guest_id, tfw_exp
Instagram instagram.com Vezi politica de confidenţialitate
csrftoken, ds_user_id, ig_did, ig_cb, mcd, mid, rur, shbid, shbts, urlgen
Aceste module cookie sunt folosite de noi și alte entităţi pentru a vă oferi publicitate relevantă intereselor dumneavoastră, atât în cadrul site-ului nostru, cât și în afara acestuia.
- Oferirea de publicitate în site adaptată concluziilor pe care le tragem despre tine în funcţie de istoricul navigării tale în site și, în unele cazuri, în funcţie de profilul pe care îl creăm despre tine. Facem acest lucru pentru a menţine site-ul profitabil, în așa fel încât să nu percepem o taxă de accesare a site-ului de la cei care îl vizitează. - Chiar dacă astfel de module cookie nu sunt utilizate, te rugăm să reţii că ţi se vor afişa reclame pe site-ul nostru, dar acestea nu vor fi adaptate intereselor tale. Aceste reclame pot să fie adaptate în funcţie de conţinutul paginii.
Companie Domeniu Politica de confidenţialitate
CXENSE cxense.com Vezi politica de confidenţialitate
gcks, gckp, _cX_segmentInfo, cx_profile_timeout, cx_profile_data
Google DFP google.com Vezi politica de confidenţialitate
__gads, id, NID, SID, ANID, IDE, DSID, FLC, AID, TAID, exchange_uid, uid, _ssum, test_cookie, 1P_JAR, APISID, evid_0046, evid_0046-synced
Trimite
Vezi politica de confidențialitate