Pastila de limbă: Cum se conjugă verbele care se termină în „i” la infinitiv
Ne vom ocupa de numărul de „i"-uri de la finalul anumitor timpuri şi moduri verbale. Problema nu e foarte simplă şi merită să ne oprim asupra ei preţ de câteva minute. Se ştie despre verbele care se termină în „i" sau în „î" că aparţin conjugării a patra.
Dintre ele, cele care fac obiectul „Pastilei" de astăzi sunt cele care se termină în „i". Cele mai multe dintre acestea au la final un singur „i" - a porni, a ieşi, a dormi - , dar avem şi câteva verbe a căror formă de infinitiv se termină în dublu „i": a-i prii, a se sfii, a pustii, a înmii. La persoana întâi singular a perfectului simplu, pentru aceste verbe se impune folosirea a trei „i"-uri, ca în exemplele următoare:
Mă sfiii să-i spun musafirului că se aşezase pe locul altcuiva.
sau
În fruntea oştenilor mei, pustiii toate oraşele din ţinut.
Pentru celelalte verbe de conjugarea a patra, la persoana întâi singular a perfectului simplu va fi nevoie de două „i"-uri.
Exemple:
La vederea şarpelui, răcnii de se crăpară pereţii.
Alaltăieri dormii până spre prânz.
Vorbii adineauri cu sora mea să-mi aducă de mâncare.
La persoana a treia singular a perfectului simplu, verbele de conjugarea a patra vor avea un singur „i" la final, ca în enunţurile:
Toma fugi până-i ieşi limba de un cot.
sau:
Narcisa era atât de obosită, încât adormi în drum spre pat.
Cum se formează imperativul acestor verbe? La verbele terminate la infinitiv cu două „i"-uri (a se sfii, a-i prii), imperativul negativ la persoana a doua, singular şi plural, va avea tot două „i"-uri:
Nu te sfii, spune totul aşa cum s-a întâmplat.
sau:
Curaj, luaţi loc, nu vă sfiiţi.
Cât despre imperativul afirmativ, el va avea forma „sfieşte-te" la persoana a doua singular şi „sfiiţi-vă" la persoana a doua plural.
Pentru verbele terminate cu un singur „i" la infinitiv, va fi nevoie tot de un „i" şi la imperativul negativ la persoana a doua singular.
De exemplu:
Nu goni aşa, nu vreau să luăm amendă.
sau:
Nu dormi, că te vede profesorul şi te dă afară.
Atenție la verbul „a şti", care se scrie cu un „i" la infinitiv, dar cu două „i"-uri la indicativul prezent al persoanei a doua singular, precum şi la conjunctivul prezent al aceleiaşi persoane, ca în enunţurile:
M-am gândit că ştii despre ce este vorba în carte.
şi:
În viaţă e bine să ştii mereu ce ai de făcut.
Verbul care provoacă, probabil, cele mai mari dileme în privinţa numărului de „i"-uri de la final este verbul „a fi". Discuţia se poartă mai cu seamă în jurul imperativului (afirmativ şi negativ) şi al conjunctivului (prezent şi trecut). Să le luăm pe rând. La persoana a doua singular a imperativului afirmativ, verbul va avea două „i"-uri la final. Exemple:
Zoe, fii bărbată!
sau
Fii cuminte, Cristofor!
În schimb, la imperativul negativ al persoanei a doua singular verbul va avea un singur „i" final, ca în enunţurile:
Dă-mi nişte bani, nu fi zgârcit.
Sau:
Nu fi absurd, ştii că n-ai ce să aştepţi de la el.
La conjunctivul prezent (afirmativ sau negativ) al persoanei a doua singular, vom avea mereu două „i"-uri finale:
Te-am îndemnat să fii cuminte.
sau:
M-am temut să nu fii şi tu printre cei exmatriculaţi.
În schimb, la conjunctivul trecut (afirmativ sau negativ) avem un singur „i":
Era bine să fi fost şi tu de faţă.
sau:
Preferam să nu fi fost acolo.
Ambele enunţuri au un sens condiţional, ca, de altfel, şi enunţul următor, în care conjunctivul maschează de fapt o construcţie condiţional-optativă:
Să fi venit poliţiştii mai devreme, l-ar fi prins pe spărgător.
Altfel spus, „Dacă poliţiştii ar fi venit mai devreme, l-ar fi prins pe spărgător".
Verbele de conjugarea întâi care se termină la infinitiv în „ia" (a speria, a întârzia) cer două „i"-uri pentru indicativul prezent al persoanelor întâi şi a doua singular, ca în enunţurile:
Eram sigur c-o să întârzii, aşa păţesc când plouă.
sau:
De ce-ţi place să mă sperii, nu ştii că stau prost cu inima?
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
