Trezirea!
A făcut furori declarația guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, în care a catalogat ”taxa pe lăcomie” drept o trăsnaie. Multe companii s-au regăsit pe deplin în nedumerirea și în frustrarea care a răzbătut din mesajul lui Isărescu:
"Trebuie sa discuți cu industria bancară, nu la final de an, în prag de Craciun, vii cu o astfel de bombă (…) Și noi avem dificultăți în a înțelege Ordonanța. O asemenea OUG trebuia prezentată întâi în Comitetul Național de Stabilitate Macroeconomică. Probabil vom cere sa făcem o ședință extraordinară a Comitetului. Flexibilitatea politicii monetare va fi afectată, ceea ce nu va ajuta Guvernul (…) Este vorba despre un impact de miliarde de euro, sunt lucruri serioase.”
Din păcate, reacția guvernatorului BNR nu denotă doar iritare, ci și surprindere. Este evident că mișcarea premierului din umbră, Darius Vâlcov, l-a luat pe nepregătite. Iar dacă Mugur Isărescu a fost prins cu garda jos, nu este greu să ne imaginăm ce șoc a produs marilor companii Ordonanța privind noile măsuri fiscale, căzută ca o bombă, chiar înainte de sărbători.
De ce am spus ”din păcate”? Pentru că reacția guvernatorului, a unor politicieni, dar și a unor mari jucători din economie, directori și patroni, demonstrează că mulți oameni bine informați, conectați temeinic la instituțiile fundamentale ale statului sau ale căror afaceri pot fi afectate major de politica economică a guvernului, încă nu au înțeles cu cine au de a face.
Încă nu au înțeles cât de departe sunt dispuși să meargă cei care au pus mâna pe frâiele statului și pe care îl dirijează pentru a-și îndeplini obiectivele personale. Încă se amăgesc că războiul pornit împotriva lor de către emulii autohtoni ai lui Viktor Orban se va termina de la sine și îl vor câștiga fără să miște un deget, din postura de spectatori.
De ce spun asta? Pentru că marea ”surpriză” trântită de Vâlcov în decembrie era previzibilă încă de acum un an și jumătate. De la învestirea guvernului Tudose, mai precis. Pe 30 iunie 2017, scriam că noul program de guvernare ce tocmai îi fusese pus în brațe celui care îl înlocuia pe Sorin Grindeanu echivalează, nici mai mult, nici mai puțin, cu o declarație de război. Pe ce mă bazam? Pe aritmetică. Creșterile de pensii și salarii promise nu puteau fi acoperite altfel decât taxând suplimentar ”capitaliștii hrăpăreți.”
”Misiunea pe care șeful PSD și apropiații săi i-au încredințat-o premierului Mihai Tudose depășește cu mult limitele unui program de guvernare. Este o declarație de război.
Anunță împingerea la un nivel fără precedent a agresiunii sistematice împotriva tuturor celor care au contribuit în ultimii ani la evoluția țării: economie privată, profesioniști, zona sănătoasă a administrației, parteneri externi – state și companii.
La finalul acestei confruntări, al cărui ultim act a început odată cu învestirea guvernului Tudose, am putea avea fie o reîntoarce abruptă în trecutul ante-2005, fie o ruptură definitivă și irevocabilă cu el (…)
Când a declarat, după ce și-a trântit fostul guvern, că ”Biblia” PSD va fi rescrisă, mulți s-au gândit că va urma o ajustare a termenelor de implementare a unora dintre măsurile populiste, nesustenabile, cu care și-a sedus alegătorii. Aiurea!
A amânat aproape exclusiv prevederi care urmau să ajute mediul de afaceri. În același timp, nu doar că nu și-a domolit avântul populist, ci și l-a întețit fulminant! Și-a propus ținte și termene halucinante pentru creșterea salariilor și pensiilor.
Potrivit vechiului program de guvernare, salariul minim urma să ajungă la 1750 lei în 2020. Guvernul ”Dragnea 2” se angajează să-l urce la 2000 de lei încă de la 1 ianuarie 2018. Mai mult: acum anunță pentru 2020 un salariu minim de 3.000 de lei. Adică, aproape dublu față de cât promitea doar cu jumătate de an în urmă (1750 lei).
Însă, adevărata lovitură pregătită de Dragnea privește pensiile. Noul program prevede ca în următorii trei ani să aibă loc o dublare a punctului de pensie. De la 917 lei, cât este în prezent, la 1775 lei, în 2020. Cum a ajuns PSD, în doar câteva luni, la concluzia că economia poate susține un asemenea efort? Mister.
De unde vrea Liviu Dragnea să ia bani ca să acopere creșterile de salarii și pensii? De la capitaliștii hrăpăreți. De la companiile străine și multinaționale, în mod special. Pe care le-a dat ca exemplu negativ, chiar în ziua învestirii guvernului Tudose. Împotriva lor este îndreptată propunerea de introducere a profitului pe venit, dar nu numai.
Costurile asaltului PSD împotriva multinaționalelor vor fi imense pentru România. Dar nu pentru că, punctual, în anumite chestiuni, cum ar fi profitul impozabil declarat de marile companii străine, problemele nu ar fi reale. Ci pentru că ele nu trebuie abordate de pe poziții agresive, populiste și naționalist-demagogice. Vor exista repercursiuni serioase asupra unei economii conduse de politicieni fără tact, care cred că vor reuși să își finanțeze promisiunile fantasmagorice pe seama economiei private. Nu va înghiți nimeni un asemenea abuz!”
Repet, aceste rânduri sunt scrise acum un an și jumătate. Între timp, coaliția de guvernare a demonstrat că este cât se poate de consecventă cu cele două obiective principale: subjugarea justiției și adoptarea măsurilor populiste.
Iar câtă vreme nici PSD, nici ALDE, nu au dat vreun semn că sunt dispuși să renunțe la creșterile aberante de salarii și de pensii, de unde și-au imaginat guvernatorul BNR, patronii și directorii de companii surprinși de ”taxa pe lăcomie” că va lua puterea bani ca să-și onoreze promisiunile populiste? Nu era clar că de la ei?!
Timpul scurs de la anunțarea declarației de război nu a demonstrat doar că Dragnea și Tăriceanu nu vor abandona rețeta din timpul guvernării PNL, sprijinite de PSD, din 2007-2008. Ci și că reacția mediului de afaceri privat este una slabă. Se mulțumesc să dea, din când în când, comunicate și cam atât. Unii au căutat soluții de salvare pe cont propriu, alții au sperat că lucrurile se vor rezolva de la sine, deși nimic nu îi îndreptățea să-și facă iluzii.
Vestea proastă pentru noi toți este că ”taxa pe lăcomie” a relevat cât de divizată este chiar și zona activă, critică, rațională a societății. Reacția pe rețelele de socializare la ”trăsnaia” lui Vâlcov a fost mult mai slabă decât cea la atacurile împotriva justiției. Companiile nu pot spera la multă solidaritate din partea cetățenilor când puterea le abuzează, așa cum nici cetățenii nu au simțit multă solidaritate din partea mediului de afaceri atunci când au protestat împotriva corupției.
Exemplul Ungariei, despre care scriam la începutul anului, ne arată că și unii și alții vom pierde mult, pe termen lung, dacă nu înțelegem că suntem condamnați să luptăm împreună.
”(…) Mulți dintre admiratorii români ai lui Orban sunt seduși de îndrăzneala și forța cu care acesta a sfidat Uniunea Europeană, reușind nu doar să se mențină la putere, dar chiar să își creeze un profil de lider regional de care trebuie ținut cont.
Dar nu înțeleg că secretul succesului său nu stă atât în atitudinea bățoasă față de Bruxelles, cât mai ales într-un joc foarte abil, intern și extern, care diferă radical de strategia rudimentară pe care încearcă să o aplice emulii săi de la Bucureși.
Primul său conflict major cu Uniunea Europeană nu a început de la dorința de a scăpa de închisoare. Și nici de la dorința sa de a se îmbogăți. A fost un război economic de un populism extrem, pe care l-a început pentru a acumula capital politic, încălcând flagrant regulile economiei de piață, dar din care au câștigat și milioane de unguri. Este vorba de războiul cu băncile care acordaseră, până în 2010, împrumuturi de peste 20 de miliarde de euro în franci elvețieni.
Între 2010, când a venit la putere și 2014, Orban a reușit, prin politici foarte agresive, să oblige băncile, marea majoritate străine, să dea înapoi nu mai puțin de 3 miliarde de euro din taxele și comisioanele pe care le încasaseră de la clienții lor și care au fost declarate, prin lege, ca ”incorecte.” 1.300.000 de familii au beneficiat de aceste rambursări.
Și nu a fost tot. A inițiat o lege care a obligat băncile să transforme toate creditele în valută în credite în forinți, iar rata de conversie a fost una favorabilă clienților. Aceste măsuri, plus multe altele în favoarea celor cu credite, a făcut ca Ungaria să scape neatinsă de decizia Elveției, din 2015, de a liberaliza cursul franc – euro. O decizie care a lovit în plin, în schimb, peste 50.000 de familii de români.
Au fost corecte politicile adoptate de guvernul Orban în privința creditelor în valută? Nu. Au încălcat flagrant regulile de piață. Au violat principiile liberalismului economic, care stau la baza Uniunii Europene. Au fost un afront grav la adresa celor care au finanțat reconstrucția Ungariei după ieșirea din comunism.
Dar milioanelor de unguri care și-au băgat capul de bună voie în lațul întins de bănci, lăsându-se momiți de avantajele creditelor în franci, nu le-a păsat de asta. Tot ce a contat a fost că Orban s-a luat la trântă cu vechea Europă, cu băncile ei și că și-a riscat cariera politică pentru a le ține partea.
Puțini înțeleg că și azi plătesc un preț, totuși, pentru haiducia lui Orban. Puțini înțeleg că oportunitățile economice ratate de Ungaria din cauza politicilor autoritariste le-ar fi adus, poate, mai mulți bani decât le-a recuperat Orban de la bănci. Și că cifrele anemice ale creșterii economice din ultimii șapte ani sunt legate și de riscurile pe care investitorii trebuie să și le asume când aleg țara lor.”
