"Avem cea mai grozavă și mai modernă armată din istoria țării noastre. Avem rachete hipersonice. Hipersonice și hidrosonice. Știți ce-i aia <>? Apă! Le-avem pe toate".
Nu, nu le-avem, constată sec agenția de știri Associated Press: hidrosonica nu e o rachetă. E o periuță de dinți foarte scumpă.
Mulțimii strânse luna trecută în statul Georgia nu i-a păsat. Oamenii și-au aclamat entuziast alesul care le trâmbița un închipuit succes american într-o cursă a înarmării maxilo-faciale care nu există: dar Donald Trump chiar e genul de samsar în stare să vândă castraveți grădinarilor și nisip beduinilor.
Imaginea unei Americi în reconstrucție - căci despre imagine e vorba înainte de toate - păstrează suficientă putere de atracție, astfel încât milioane de oameni sunt dispuși să creadă balivernele cu furatul alegerilor (și pe toate celelalte, prea multe ca să fie inventariate aici).
Într-o oarecare măsură, e aproape îmbucurător când liniile sunt trase într-atât de îngroșat. Deciziile se iau singure, iar Guvernul care înlocuiește administrația Trump are o misiune relativ simplă: ori livrează ori, peste patru ani, se confruntă cu o variantă turbo a lui Trump.
Cei foarte atenți au observat deja că ministrul de externe, Mike Pompeo, și-a petrecut ultimele săptămâni ale mandatului confecționându-și cel mai roz-bonbon dintre bilanțurile imaginabile. Perspectiva unei figuri trumpiene care mai și știe ce face pare hazardată în momentul ăsta. La fel părea, în 2016, perspectiva unei președinții Trump, iar timpul trece repede.
Pe termen scurt, misiunea administrației Biden se-arată înfricoșătoare: să tempereze o epidemie care-a ucis peste 400,000 de oameni și-a adus milioane de familii în pragul sărăciei, să pună capac amenințărilor cu insurecția armată și să facă față, din perspectiva relațiilor publice și a imaginii media, unui fost președinte care are, poate, un singur talent certificabil, pe acela de-a călări în voie presa partizană și de scandal. În timp ce, firește, se plânge oricui e dispus s-asculte că îi este îngrădit dreptul la liberă exprimare.
Opoziție
Mai bine de 150 de parlamentari republicani - senatori și membri ai Camerei Reprezentanților - au continuat să legitimeze minciuna cu măsluirea alegerilor la doar câteva ore după ce o mulțime pro-Trump dăduse buzna în Congres, pe 6 ianuarie.
Dintre toți posibilii președinți ai Statelor Unite, poate că Joe Biden știe cel mai bine cum e ca opoziția să ți se pună de-a curmezișul indiferent de ceea ce propui - pe parcursul mandatelor lui Barack Obama, blocarea prin orice mijloace a inițiativelor acestuia a fost strategia-standard a Partidului Republican. Una care, în cele din urmă, i-a adus majoritatea atât în Camera Reprezentanților, cât și în Senat.
Marja de manevră a administrației Biden e foarte, foarte redusă: avantajele sale numerice în cele două camere ale Parlamentului nu-i vor permite, cel mai probabil, să se arate prea ambițioasă în ceea ce privește combaterea schimbărilor climatice (planul schițat în campanie presupune investiții de circa două trilioane de dolari în tehnologii pe care e aproape sigur că influenta industrie petrolieră nu le are deloc la inimă). Presiunile dinspre aripa mai tânără și mai avântată a Partidului Democrat nu pot fi nici ele trecute pur și simplu cu vederea.
Chiar și adoptarea pachetului de măsuri post-COVID s-ar putea dovedi problematică: ea include, între altele, propunerea dublării salariului minim pe economie, greu de vândut într-o țară în care imaginea intens edulcorată a antreprenorului - ce altceva a vândut Trump? - e prețuită mai ceva decât cele ale părinților fondatori, iar ideea unui serviciu public gratuit de sănătate e considerată un prim pas înspre comunizare (unde, oare, am mai tot auzit asta?)
Restul lumii
Dacă a existat o constantă a politicii externe americane în ultimii patru ani, în afara politicilor antiimigraționiste, aceasta se prea poate să fi fost raportarea directă și de cele mai multe ori contondentă la China.
Tarife asupra importurilor, conflictul cu companiile de telecomunicații, sancțiuni asupra oficialităților implicate în brutala reprimare a manifestanților din Hong Kong - în calitate de prim-solistă, vreme de decenii, a globalizării, America se vede pusă în situația de a trăi, la rându-i, cu unele dintre efectele fenomenului.
În plus, pentru cei care-au citit numai un pic mai multă istorie decât cea foarte recentă, relativa absență a Chinei - și, în sens larg, a Asiei - din afacerile internaționale e mai degrabă excepția decât regula: după unele opinii, mai toată istoria lumii ar fi, de fapt, o poveste asiatică. Neplăcut? Istoriei nu-i pasă.
În rest, sloganul "America First" a însemnat zguduirea din temelii a unor alianțe tradiționale, retragerea din Acordul de la Paris privind combaterea efectelor schimbărilor climatice și relații problematic-uluitoare cu autocrați de tip Vladimir Putin sau Kim Jong-Un.
La periferia imperiului, cum ne este nouă destinul, am avut ocazia să observăm răsărind sau consolidându-și pozițiile o sumedenie de mini-Trumps: în Ungaria, Polonia sau Turcia, dar nu numai. O variantă caricaturală și (prea) grăbită ne-a dat și nouă (prea mult) de lucru pentru cea mai mare parte a ultimilor trei-patru ani.
Intelectuali care, vorba regizorului Radu Jude, nu există în Occident nici măcar pe Breitbart au tot încercat să ne explice cum revenea America la matcă și cât am avea noi de câștigat din asta. Nu puține figuri publice cu influență și cu putere de decizie au aplicat fără să crâcnească ceea ce aș numi, poate grăbit, "politica licuriciului".
Pentru puțină vreme, toate aceste triste cópii vor fi pus punct.
N-am însă nici o îndoială: cu prima ocazie, o vor lua de la capăt.
