Serviciul Român de Informații a făcut publice o serie de documente de o valoare inestimabilă care arată cum funcționau serviciile secrete românești în perioada premergătoare celui de-al doilea Război Mondial și chiar în timpul deflagrației. Din numeroasele pagini publicate putem afla despre cum funcționa spionajul german pe teritoriul României, tensiunile date de primirea refugiaților polonezi, de unde aflăm că au fugit la noi în țară aproape 60.000 de militari. Tot din documentele publicate aflăm detalii extrem de sensibile despre cazul „Butenko”, trimisul URSS la București care „ar fi fost ucis de legionari”, după cum acuzau rușii la acea vreme, lucru neadevărat.
„Documentele păstrate în arhivele SRI privind relațiile economice externe ale României din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial vizau tendințele comerțului exterior, evoluția piețelor, analiza cererii și a ofertei raportată în primul rând la cele trei mari resurse ale țării, respectiv petrolul, cerealele și lemnul.
Era în atenție, de asemenea, exploatarea concurenței dintre doritorii produselor românești de export pentru obținerea unor condiții cât mai bune de plată. Totodată, prezenta un deosebit interes identificarea posibilităților de intrare, cu prioritate, pe piețele din care se puteau obține materii prime, produse finite și alimentare, armament și muniții, de care România avea neaparată nevoie pentru producție, consum și apărare”, transmite Serviciul pe rețelele sociale.
Celebrul caz Butenko
SRI vine cu precizări menite să facă lumină: „O situație deosebită, tratată cu maximă atenție de instituțiile de securitate ale statului român, în contextul relațiilor de regulă încordate cu marele vecin de la Răsărit, a fost dispariția, la data de 6 februarie 1938, a consilierului Legației URSS la București, Theodor Hrisanfovici Butenko, la acel moment reprezentantul de cel mai înalt nivel al statului sovietic în România, numit însărcinat cu afaceri la 1 decembrie 1937.
Istoriografia românească despre eveniment s-a bazat îndeosebi pe documentele Arhivelor Naționale ale României, pe cele din păstrarea CNSAS și a Ministerului de Externe, surse care au lămurit, în cea mai mare parte, dedesubturile și cronologia „dezertării” diplomatului sovietic.
Și Arhiva Serviciului Român de Informații mai păstrează câteva documente care, chiar dacă nu conduc la schimbări fundamentale în abordarea subiectului, aduc unele nuanțări de natură a releva contextul politic și diplomatic extrem de încordat, receptarea evenimentului în presa românească și străină, eforturile părții române de a convinge atât pe Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri străine al URSS, cât și opinia publică internațională de neimplicarea autorităților și a extremei drepte antibolșevice din România într-o eventuală răpire sau ucidere a lui Butenko.
Lipsa de la post a diplomatului a fost reclamată, în termen de 24 de ore, Ministerului de Externe, Ministerului de Interne, Poliției Capitalei și procurorului general. Au fost luate în considerare mai multe ipoteze de lucru; partea sovietică, respectiv comisariatul pentru afaceri externe, agenția TASS și presa centrală susțineau că a fost răpit și ucis de legionari sau „lăncieri” – formațiunea paramilitară a Ligii Apărări Național Creștine. Ambele părți invocate de sovietici aveau antecedente semnificative în privința acțiunilor violente și divergențe ideologice evidente cu URSS. Partea română, respectiv Siguranța, presupunea, de asemenea, că Butenko a fost răpit sau ucis, dar de GPU (Glavnoe Politiceskoe Upravlenie – Direcția Politică Generală, din cadrul NKVD, responsabilă cu informațiile externe), având în vedere prezența la București a unor agenți despre care se știa că erau specializați în astfel de acțiuni.
Răpirea de către GPU a oficialului rus era luată în calcul de către români și pentru că predecesorul acestuia, ministrul plenipotențiar Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic trimis la București, în 1934, odată căzut în dizgrația lui Stalin, fusese rechemat de urgență la Moscova, în contextul marilor epurări, ulterior fiind judecat, condamnat și trimis în gulag. Ostrovski, fusese, împreună cu Nicolae Titulescu, artizan al proiectului unui pact româno-sovietic de asistență mutuală, nefinalizat însă. Ca maximă ironie, unul dintre capetele de acuzare pentru care ambasadorul a fost condamnat la 15 ani de închisoare fusese „contribuția” la demiterea lui Nicolae Titulescu
Conform unei alte teorii luate în calcul de serviciile românești, răpirea ar fi putut fi înscenată tot de GPU, chiar cu concursul lui Butenko, acțiune utilizată ca pretext pentru tensionarea relațiilor între cele două state.
Relațiile sovieto-române, deja considerabil răcite după debarcarea lui Nicolae Titulescu de la Ministerul de Externe și mai ales după instalarea guvernului condus de Octavian Goga, au tins să se degradeze și mai mult pe fondul acestei situații. Comisarul poporului pentru relații externe, Maxim Litvinov, făcea presiuni publice pentru „eliberarea” lui Butenko, în timp ce propaganda sovietică, respectiv agenția TASS și principalele ziare, Pravda și Izvestia, s-au dezlănțuit la adresa statului român și a „fasciștilor” care îl conduceau, acuzându-i că au permis sau chiar au inițiat răpirea însărcinatului cu afaceri.
În cele din urmă, diplomatul rus a apărut la Roma, ziarul „Giornale d’Italia” publicând un interviu al acestuia, preluat de agențiile de presă Stefani, DNB, Orient Radio – RADOR, în care a declarat că a părăsit voluntar România, susținând că a dejucat o tentativă de răpire sau de ucidere a sa de către agenți ai GPU. Atât în interviu, cât și ulterior, în „Scrisoarea către MS Regele [Carol al II-lea]”, „Motivele plecării mele din București”, „Organizarea Legației Sovietice și caracterizarea membrilor legației” și „Problema Basarabiei”, fostul diplomat s-a manifestat ca un critic acerb al regimului sovietic, devoalând mai ales acțiunile criminale ale structurilor statului.”
Spionajul Camuflat
Serviciului Român de Informații i-au rămas în păstrare, potrivit prevederilor legale, documente rezultate din activitatea instituțiilor de stat cu atribuții în domeniul siguranței statului, ordinii publice și apărării naționale, emise anterior datei de 6 martie 1945. Aceste documente au fost supuse procedurii de declasificare și sunt puse la dispoziția cercetătorilor interesați, prin intermediul Sălii de Studiu din cadrul Arhivei Centrale a SRI.
Volumul de documente privește mai multe tematici, care oglindesc preocupările structurilor de siguranță a statului din perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv Serviciul Special de Informații, Direcția Generală a Poliției și Siguranței și Secția a II-a a Marelui Stat Major.
Printre altele, documentele păstrate relevă că, în perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial, sub lupa serviciilor românești au stat și oficinele de spionaj străine camuflate în societăți economice cu activitate pe teritoriul național, iar din această perspectivă excelau organizațiile germane. Acestea erau interesate de spionajul economic, dar și de obținerea cât mai multor produse din industria și agricultura românească, pentru pregătirea și sprijinirea efortului de război și aprovizionarea populației din Germania.
Un exemplu de companie aflată sub atenta supraveghere a intelligence-ului românesc este Solagra. Înființată în februarie 1940, societatea avea în consiliul de administrație atât români, persoane cu influență mare în zona agricolă și industrială specializată, cât și germani, factori de decizie în același domeniu. Ea ajunsese să dețină monopolul semințelor oleaginoase în România (floarea soarelui, rapiță, soia) și asigura atât contingentul necesar consumului intern, cât și o mare parte a consumului Germaniei.
Serviciul Special de Informații primise o informație, din sursă apreciată drept sigură, că specialiștii germani deplasați în România la începutul activității Solagra au avut și sarcina de a organiza rețele informative.
Societatea a fost lichidată în vara anului 1944, după ce linia frontului a depășit zonele în care era cultivată masiv floarea soarelui, iar partea germană devenise neinteresată de continuarea activității de producție, a cărei bază scăzuse considerabil. La momentul dizolvării, avea datorii mari și pierderi însemnate. Despre activitățile informative ale acționariatului și personalului Solagra nu sunt alte documente, posibil și pe fondul aderării României la Axă și al transferului de atenție către țările aliate.
Societățile Schenker, Terestra Maritimă, Terestra Română și Norddeutcher Lloyd-Bremen, aflate, de asemenea, în atenția SSI, acționau în domeniul transporturilor, profitând de posibilitățile de mișcare și legăturile de afaceri pentru a desfășura o amplă activitate informativă și de propagandă nazistă.
Refugiații polonezi
„Ieșit din prima conflagrație mondială cu o suprafață de 295.000 km. pătraţi și o populație estimată la aproape 15 milioane de locuitori, noul stat român era cel mai mare din zonă, având și o așezare geografică și strategică care îi potența importanța în regiunea sud-est europeană.
Eforturile țărilor care doreau menținerea statu-quoului și, implicit, a păcii, au eșuat la 1 septembrie 1939, când Germania nazistă a atacat Polonia, care nu avea tratate de alianță aplicabile decât cu Franța și Regatul Unit1, ale căror armate nu au avut însă posibilitatea de a interveni nemijlocit în apărarea acesteia. Ocuparea de către Armata Roșie a estului Poloniei, începând cu 17 septembrie 1939, a dus atât la grăbirea sfârșitului operațiunilor militare, cât și la refugierea multor polonezi, civili și militari, în statele vecine, inclusiv în România.
La solicitarea guvernului polonez din 13 septembrie 1939, autoritățile române au acceptat primirea refugiaților, civili și militari, după ce, anterior, fusese permisă tranzitarea tezaurului polonez.
În istoriografia temei sunt vehiculate mai multe cifre, între 50.000 și 100.000 de refugiați, din care 25.000-60.000 de militari. Acest aflux de populație, în termen scurt, a necesitat un mare efort din partea statului român, în condițiile în care Germania și URSS protestau vehement și amenințau de-a dreptul față de primirea, pe teritoriul țării, a militarilor polonezi. Plecarea refugiaților din România, pe cale terestră sau maritimă, către țările și zonele aflate sub controlul inamicilor Germaniei, era prezumată a avea ca scop continuarea rezistenței din exil și considerată un act ostil de autoritățile și diplomații celui de-al treilea Reich. Situația s-a complicat și mai mult după aderarea României la Axă și intrarea în război alături de Germania, când tolerarea oricăror activități pentru restabilirea Poloniei era a priori contrară politicii statului român.
Documentele păstrate în arhiva SRI, deși puține la număr, relevă atenția acordată de structurile de apărare, siguranță și ordine publică românești în vederea asigurării atât a asistenței umanitare pentru cei plecați pe drumul pribegiei, cât și a respectării regulilor de inactivitate politică sau militară pe teritoriul unui stat neutru.
După primele zile ale intrării refugiaților în țară, în care prioritară a fost asigurarea condițiilor de cazare și afluire a maselor de oameni, cât mai departe de granițele fostei republici poloneze, s-a trecut la organizarea activității, fiind numit comisarul general responsabil de problemă, stabilite responsabilitățile în materia asistenței refugiaților și atribuțiile concrete pentru evidența și asistența acestora”, se arată în documentele publicate de către SRI.
Informațiile și documentele publicate pot fi consultate în întregime AICI.
Editor : Alexandru Rotaru
