Iranul a pus ochii pe conducta de petrol din Caucaz care alimentează Israelul și aprovizionează Europa, iar Washingtonul ar trebui să o apere înainte ca Teheranul să o testeze, atrage atenția Joseph Epstein, directorul Centrului de Cercetare Turan, într-un articol de opinie din Newsweek.
SUA au petrecut opt luni încercând să deschidă Strâmtoarea Ormuz, iar acum trebuie să înceapă să păzească următorul punct de blocare ales de Teheran. Comentatorii iranieni apropiați Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) descriu acum coridorul energetic care se întinde de la Baku prin Georgia până la coasta mediteraneană a Turciei drept o „Strâmtoare Ormuz 2.0”. Washingtonul poate refuza Iranului această pârghie la un cost modest și ar trebui să facă acest lucru înainte de următoarea rundă de lupte.
Comparația pare exagerată. Înainte de război, aproximativ 20 de milioane de barili pe zi circulau prin Ormuz, în timp ce conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC) poate transporta aproximativ o douăzecime din această cantitate. Însă avantajul Iranului asupra rutei Caucaz vine mai degrabă din raritate decât din volum. Având în vedere că exporturile din Golf sunt limitate, BTC este una dintre puținele surse de țiței care nu ating nici apele iraniene, nici teritoriul rusesc.
Israelul își importă 46,4% din petrolul din Azerbaidjan prin această conductă. Italia cumpără peste jumătate din exporturile de țiței ale Azerbaidjanului. O conductă de gaze amplasată de-a lungul acesteia alimentează sudul Europei, care este obligată prin lege să înceteze să mai cumpere gaze rusești până la sfârșitul anului 2027 și nu se poate baza pe Gulf LNG pentru a compensa diferența.
Kazahstanul a transformat coridorul în propria rută de evadare. Drone ucrainene atacă încontinuu terminalul rusesc care gestionează aproximativ 80% din exporturile de petrol kazah, așa că Astana transportă țiței peste Marea Caspică în BTC și își propune să transfere 7 milioane de tone pe an în acest fel. Cumpărătorii plătesc pentru această siguranță: la sfârșitul lunii septembrie, Azeri Light se tranzacționa cu aproximativ 14 dolari pe baril peste prețul țițeiului kazah transportat prin Rusia.
Această primă este exact ceea ce Iranul vrea să țină ostatică. Un atac asupra coridorului nu ar trebui să reducă prea mult oferta pentru a zdruncina o piață deja deficitară de petrol. Ar trebui doar să-i convingă pe comercianți că nicio rută de ieșire din regiune nu este sigură.
Teheranul a depășit deja retorica. La începutul lunii martie, un consilier al unui comandant al IRGC a amenințat „conductele petroliere inamice”, o expresie pe care oficialii regionali au interpretat-o ca o referire la BTC. Pe 5 martie, dronele iraniene au lovit terminalul de pasageri al aeroportului Nakhchivan din Azerbaidjan. Câteva zile mai târziu, serviciul de securitate al Azerbaidjanului a declarat că a dezactivat un complot legat de IRGC împotriva conductei și a țintelor israeliene și evreiești din Baku. De atunci, agenția de știri Tasnim, afiliată IRGC, și o serie de comentatori care au legături cu regimul au descris coridorul Caucazului ca pe o carte pe care Iranul încă nu a jucat-o. În mediul media iranian, analiștii nu lansează amenințări asupra infrastructurii unui vecin fără sancțiuni din partea autorităților de securitate, așa că zgomotul tobelor este un semnal.
Miza Americii este mai mare decât facturile la combustibil din Israel și la încălzirea din Europa. Proiectul emblematic al administrației în regiune, Ruta Trump pentru Pace și Prosperitate Internațională, ar lega Azerbaidjanul de Turcia prin sudul Armeniei, prin aceeași vecinătate. Dacă Iranul poate constrânge coridorul energetic fără a plăti un preț, capitalele Asiei Centrale vor ajunge la concluzia că rutele construite sub sponsorizare americană nu pot fi protejate. Moscova și Beijingul vor fi bucuroase să ofere alternative.
Washingtonul poate crește prețul în trei moduri. În primul rând, să ajute Azerbaidjanul să apere infrastructura pe care Iranul o amenință. Asta înseamnă sisteme de apărare aeriană cu rază scurtă de acțiune și contra-drone în jurul terminalului Sangachal din afara orașului Baku și a stațiilor de pompare ale conductei, radar de avertizare timpurie de-a lungul frontierei de sud și nave de patrulare pentru a proteja petrolierele care transportă țiței kazah peste Marea Caspică. Vicepreședintele JD Vance a promis deja nave americane pentru securitatea maritimă a Azerbaidjanului în februarie.
În al doilea rând, trebuie să se creeze redundanță astfel încât niciun atac singular să nu poată închide coridorul. Washingtonul și Bruxelles-ul ar trebui să ajute Kazahstanul și Azerbaidjanul să își extindă capacitatea petrolierelor și porturilor caspice. De asemenea, ar trebui să sprijine refacerea conductei Baku-Supsa, aflată în declin, către coasta Georgiei a Mării Negre, ca punct de ieșire de rezervă. Europa ar trebui să finanțeze extinderea Coridorului Sudic de Gaze pe care l-a susținut de ani de zile.
În al treilea rând, descurajarea trebuie să fie explicită. Ceyhan se află pe teritoriul NATO, iar apărarea aeriană a alianței deasupra Turciei a doborât deja patru rachete balistice iraniene în acest an. Washingtonul și Ankara ar trebui să declare acum, înainte de următoarea rundă de lupte, că un atac asupra coridorului energetic caspic va fi tratat ca un atac asupra securității energetice occidentale.
Ormuz a arătat ce se întâmplă când un punct de blocare nu are apărători. Coridorul Caucazului mai are timp să obțină câțiva.
Editor : Ș.R.
