În cazul unei înfrângeri zdrobitoare la alegerile de la jumătatea mandatului, este posibil ca un Donald Trump descurajat, constrâns de un Congres controlat de democrați, să fie nevoit să se confrunte treptat cu umilința lipsei de influență. Deși va continua să-și încheie postările de pe Truth Social cu obișnuita sa frază, „Vă mulțumesc pentru atenția acordată acestei chestiuni”, nimeni nu îi va acorda, de fapt, prea multă atenție. Conferințele sale de presă sinuoase nu vor mai fi transmise în direct de posturile de televiziune, scrie The Guardian.
Partidul Republican va trece la problema succesorului său. Trump ar putea anunța că a schimbat numele bulevardului Champs-Elysees în Sunset Boulevard, iar chiar și Google Maps abia va reuși să-și stăpânească un căscat. Ar deveni astfel cel mai demn de milă dintre animalele politice: un „lame duck”, notează sursa citată.
Cu toate acestea, acest scenariu nu pare să se potrivească cu personalitatea lui Trump, cu peisajul mediatic american sau, de altfel, cu istoria recentă a altor președinți la sfârșitul mandatului. Chiar înainte de a-și încheia mandatele, George W. Bush a lansat „ofensiva” din războiul din Irak, Bill Clinton a facilitat aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului, iar Ronald Reagan a contribuit la încheierea Războiului Rece.
Trump va lupta, de asemenea, cu siguranță împotriva dispariției luminii.
Mulți observatori, printre care fosta secretară de stat a SUA Hillary Clinton și fostul ministru de externe al Regatului Unit David Lammy, prevăd că Trump se va concentra și mai mult pe politica sa externă disruptivă după alegerile intermediare din noiembrie, încercând să meargă și mai departe și mai repede. Se consideră că un eventual impas legislativ în Congres i-ar bloca inițiativele interne, dar acest lucru ar afecta mult mai puțin politica externă.
Persoane precum Antonio Guterres, care participă săptămâna aceasta la ultima sa Adunare Generală a ONU în calitate de secretar general, și care au încercat să-l convingă pe Trump că SUA ar putea obține mai multe rezultate prin alianțe cu alte țări decât pe cont propriu, vor fi probabil ignorate.
Cei care speră la o revenire de la o lume fără ordine la una caracterizată de ordine, construită în mare măsură în jurul unui set de valori recunoscute, vor fi probabil dezamăgiți. Pe scurt, urmează și alte evenimente.
Această evaluare accelerează o tendință la nivel mondial, în cadrul căreia țările formează o rețea complexă de alianțe diplomatice, militare și comerciale menite să acționeze ca scuturi de protecție împotriva unui președinte american imprevizibil și agresiv. Aceste alianțe de protecție, născute din teama de a fi prinse în capcană sau abandonate, apar peste tot în lume, schimbând matricea diplomației, adesea, dar nu întotdeauna, în favoarea celeilalte superputeri a epocii, China.
John Bew, consilier în materie de politică externă pentru patru foști prim-miniștri britanici, descrie acest proces ca fiind crearea „unei ordini internaționale sub prag”.
Așa cum a subliniat premierul canadian Mark Carney, într-un discurs ținut la Davos în ianuarie, puterile de rang mediu se reorganizează. Această tendință este cea mai evidentă în rândul foștilor aliați ai Statelor Unite.
Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relații Externe, a declarat: „Lumea trece de la o situație în care țările se percepeau în contextul unui sistem de alianțe – «Cum ne integrăm și cum asigurăm interoperabilitatea cu marea strategie americană?» – către una în care obiectivul principal este: «Cum ne protejăm și cum ne asigurăm că ne putem apăra dacă America nu este alături de noi?»”
Oriunde te-ai uita, alianțele din care SUA nu fac parte – de la BRICS până la Organizația de Cooperare de la Shanghai (OSC) – sunt cele care prosperă și se consolidează.
Recentul summit BRICS de la Delhi s-a încheiat cu o declarație alcătuită din 140 de paragrafe dense, care s-a concentrat asupra modului în care statele suverane își pot proteja economiile, lanțurile de aprovizionare și infrastructurile de plăți împotriva rețelelor financiare occidentale folosite ca arme. Scopul a fost acela de a demonstra că „sudul global” poate stabili reguli fără a se transforma într-o alianță antiamericană.
„Strategia operațională nu are ca scop eradicarea dolarului peste noapte”, a explicat comentatorul indian Navroop Singh, „ci construirea unui canal paralel, independent de dolar, prin care comerțul bilateral – în special în ceea ce privește produsele strategice precum petrolul, gazul, produsele agricole și mineralele esențiale – să poată circula fără a fi împiedicat de supravegherea extrateritorială a Statelor Unite”.
La reuniunea OSC din această lună, desfășurată la Bișkek, în Kârgâzstan, președintele Chinei, Xi Jinping, a declarat: „Marea majoritate a țărilor nu susține politica puterii, nu dorește conflicte și confruntări și nu vrea să rămână izolată și lăsată în urmă. Dimpotrivă, acestea aspiră să-și asigure un loc egal pe scena mondială prin propria dezvoltare și prin cooperarea internațională.”
Înființată pentru a gestiona disputele de frontieră dintre fostele state sovietice, activitatea Organizația de Cooperare de la Shanghai s-a extins de mult timp, incluzând o dimensiune economică care promovează conectivitatea, comerțul și investițiile.
În schimb, în cadrul grupărilor dominate de SUA, precum G7 și NATO, principala ambiție din ultima perioadă a fost aceea de a elabora o agendă care să evite o retragere a lui Trump. Succesul este evaluat în funcție de capacitatea Occidentului de a evita o dezintegrare publică.
Uneori, aceste noi alianțe ad hoc sunt relativ banale. Unele funcționează în cadrul instituțiilor existente, altele implică crearea unor noi mecanisme specifice de cooperare comercială, cum ar fi memorandumurile de înțelegere privind comerțul cu minerale critice sau dezvoltarea unor noi instituții cu competențe suprapuse. În cazul Regatului Unit, grupul de reflecție Chatham House sugerează că s-ar putea forma până la șase mini-alianțe diferite pentru a construi submarine și motoare aeronautice, pentru a partaja minerale critice sau pentru a promova comerțul liber.
Cea mai importantă și mai frapantă manifestare recentă a acestei noi ordini a avut loc în Orientul Mijlociu pe 7 august, când Turcia, Pakistanul și Arabia Saudită au semnat Pactul de la Mecca – o alianță militară defensivă care, pentru unii, are ca scop eliminarea dependenței de „umbrela” militară a SUA, iar pentru alții, combaterea Iranului. În orice caz, este probabil ca aceasta să rescrie arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu.
Trita Parsi, de la institutul de cercetare în domeniul politicii externe din SUA, Quincy Institute For Responsible Statecraft, a declarat: „Dacă te-ai afla acum în țările membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), te-ai simți extrem de vulnerabil, pentru că ți-ai pus toate speranțele în securitatea oferită de SUA, iar aceasta nu numai că nu a funcționat, dar trebuia să fie o garanție că alții vor fi descurajați să te atace. În schimb, SUA au declanșat un război împotriva voinței majorității țărilor din Golf și, în cadrul acelui război, întreaga infrastructură a bazelor americane s-a dovedit a nu fi un factor de descurajare, ci un magnet”.
Nu numai că bazele expuse au fost lovite de rachete și drone iraniene până în punctul în care, după cum a spus generalul David Petraeus, au devenit „inutilizabile”, dar statele din Golf au descoperit, de asemenea, că SUA erau pregătite să permită Israelului să bombardeze capitala Qatarului, Doha, în speranța asasinării conducerii Hamas. A fost primul atac de acest fel asupra unui stat membru al CCG și a schimbat calculele de securitate ale CCG cu privire la faptul dacă Iranul sau Israelul reprezintă, în cele din urmă, amenințarea principală din regiune.
Statele Unite insistă în declarațiile publice că vor reinvesti în baze mai bine protejate și că vor prezenta în curând o viziune postbelică în care SUA rămân indispensabile pentru securitatea regiunii Golfului. Însă Majed al-Ansari, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe din Qatar, a declarat: „Țările din Golf nu se pot baza exclusiv pe SUA și pe alte alianțe internaționale pentru securitatea lor. Autosuficiența în materie de securitate este singura cale de urmat”.
Parsi a recunoscut că nu era clar ce fel de copac va crește din sămânța semănată la Mecca. „Este vorba de o altă formațiune de bloc care, în esență, divizează regiunea, ducând la rivalitate și confruntare, sau este, așa cum insistă turcii, o constelație deschisă care nu vizează pe nimeni, ci se bazează pe securitatea colectivă?”
În același timp, programul „Viziunea 2030” al Arabiei Saudite necesită investiții străine, turism și căi de aprovizionare cu energie fiabile. Războaiele nesfârșite promovate de Israel și necontrolate de SUA, în scopuri care nu servesc intereselor pe termen lung ale Arabiei Saudite, reprezintă o povară pentru economia saudită.
Toate acestea au implicații profunde pentru India, o țară care depinde de Orientul Mijlociu pentru aproape 60% din necesarul său de țiței și pentru aproximativ 70% din necesarul de gaz natural lichefiat. Este posibil ca aceasta să fie nevoită să încheie propriile parteneriate de securitate bazate pe „puterea dură” în regiune.
Într-un articol publicat în Foreign Affairs, Marc Lynch, profesor de științe politice și relații internaționale la Universitatea George Washington, a pus recent următoarea întrebare: „Dacă nu se putea conta pe Washington nici măcar să-și consulte aliații, să-și învingă adversarii sau să-și protejeze partenerii de consecințele aventurilor sale eșuate la nivel regional, atunci la ce mai foloseau promisiunile sale? Înțelegerea fundamentală oferită de Statele Unite s-a prăbușit și nu va fi ușor de reconstruit”.
Același set de întrebări a fost ridicat și în Europa, ducând la apeluri pentru o NATO mai europenizată, percepută cel mai adesea ca o alianță a celor cinci puteri militare principale ale sale, o constelație care ocolește în mod convenabil Brexit-ul și ar permite Germaniei, Franței, Italiei, Poloniei și Regatului Unit să colaboreze pentru a face față amenințării ruse, presupunând că aceste democrații vor rămâne conduse și anul viitor de forțe opuse autoritarismului lui Putin.
Dezbaterea privind această alianță, promovată în cadrul Conferinței de Securitate de la Munchen, este alimentată de două temeri: războiul hibrid dus de Moscova și planul SUA de a lăsa apărarea convențională a bătrânului continent în seama europenilor. Susținătorii lui Trump îi tratează pe europeni în primul rând ca pe niște concurenți comerciali și, uneori, ca pe o amenințare civilizațională, nu ca pe niște aliați. Nimeni nu poate presupune că SUA ar veni în apărarea Europei în cazul unui atac rus. Nu este de mirare că Polonia, țările baltice și Scandinavia și-au majorat, începând din 2022, cheltuielile de apărare cu 71%, 134% și, respectiv, 126%. Se intensifică apelurile la achiziționarea de armament european.
Îngrijorarea cu privire la următoarea mișcare a lui Trump, după amenințările sale la adresa Groenlandei, este atât de mare, încât unii diplomați europeni își exprimă în particular ușurarea că SUA nu au reușit să repete în Iran succesul înregistrat în Venezuela. Nu există nicio simpatie pentru guvernul iranian, cu excepția capacității sale de a reaminti Europei riscurile inerente ale dependenței de supremația militară și tehnologică a SUA.
Țara care se confruntă cel mai acut cu dilema americană este, desigur, Canada. Aflându-se acum într-un război comercial asimetric cu cea mai mare și mai puternică țară din lume, nu are aproape nicio îndoială cu privire la ruptura cu care se confruntă. Bob Rae, fost ambasador al Canadei la ONU, a scris recent: „Vecinul de alături al Canadei este o putere hegemonică prădătoare [care] încalcă tratatele, își bate joc de dreptul internațional și are, în mod evident, o concepție diferită asupra relațiilor dintre putere și drept, precum și dintre drept, moralitate și interes propriu”.
Însă mesajul lui Carney de la Davos ascundea o ambiguitate profundă. Încerca oare pur și simplu să identifice noi piețe blocate de tarifele SUA sau încerca să construiască o rețea de țări – un al treilea bloc – cu valori liberale comune? Rae a susținut că, pentru ca alianța națiunilor de mijloc să prospere, Carney trebuia să fie mai clar cu privire la valorile pe care le susține Canada, inclusiv respectarea dreptului internațional. El a scris: „Putem reuși să învingem o astfel de agresiune numai dacă suntem dispuși să acordăm sprijin economic, politic și militar altor țări și jurisdicții care se confruntă cu atacuri și amenințări similare”.
În discursul său din această săptămână în fața Parlamentului European, în încercarea de a oferi o soluție la realitățile dure pe care le-a diagnosticat în discursul de la Davos, Carney a susținut că statutul de membru asociat al UE nu ar însemna doar aspecte economice, ci și o afinitate bazată pe valori comune profund înrădăcinate, pe care, implicit, Canada nu le mai împărtășea cu SUA. Însă UE, bazată pe reguli, nu acordă accesul la piețele sale cu ușurință, iar această viziune grandioasă s-ar putea împotmoli în curând în detaliile mărunte pe care Bruxelles-ul le adoră.
Uneori, această criză a Occidentului este percepută ca un fenomen exclusiv european. Însă Coreea de Sud se află într-o situație similară cu cea a Canadei. Ulchi Freedom Shield, exercițiul militar comun anual organizat de SUA și Coreea de Sud pentru a contracara amenințarea nord-coreeană, a fost brusc redus de către Washington chiar înainte de începerea sa, programată pentru luna august. Trump a ordonat reducerea exercițiilor de la 11 zile la cinci, invocând costurile, dorința sa de a îmbunătăți relațiile cu liderul nord-coreean Kim Jong-un și reticența Coreei de Sud de a-i susține războiul împotriva Iranului. Scăderea stocurilor militare americane din cauza războiului cu Iranul nu a ajutat deloc.
Acest lucru a intensificat dezbaterea din Coreea de Sud și din Japonia cu privire la dezvoltarea unor arme nucleare proprii, mai ales având în vedere indiferența aparentă a Statelor Unite și a comunității internaționale față de programul Coreei de Nord.
Acest conflict i-a oferit lui Xi o ocazie de aur de a promova China în Coreea de Sud și în Asia ca fiind aliatul cel mai de încredere.
Optimiștii precum Kurt Campbell, care, sub președinția lui Joe Biden, în ultima perioadă în calitate de secretar de stat adjunct, a făcut mai mult decât oricine pentru a reconstrui alianțele americane în Asia după primul mandat al lui Trump, insistă că această sarcină poate fi repetată. Nu este nevoie să ne panicăm, a spus el, susținând că „până în iarnă va avea loc o renaștere spectaculoasă a discuțiilor, dezbaterilor, speranței și, sincer, a optimismului cu privire la ce va urma”. Vechile forțe centrifuge, inclusiv aversiunea europeană față de protecționismul chinez și dominația SUA în domeniul inteligenței artificiale, vor reapărea.
Opinia contrară este că s-a schimbat ceva fundamental. Odată înșelată, de două ori prudentă, vechea ordine transatlantică nu va mai fi restabilită, iar ceva nou, mai puțin previzibil și mai fragmentat, începe deja să prindă contur.
Citește și:
Alianța Hexagon vs. Diamantul sunnit: Ce noi coaliții rivale din Orientul Mijlociu își dispută supremația în umbra Americii lui Trump
Ce se întâmplă când diplomația eșuează pe Pământ: spațiul cosmic, testul suprem pentru alianțe și rivalități globale
Editor : A.M.G.
