Timp de decenii, elvețienii au fost cei care au transmis mesajele americane Iranului, reprezentând interesul superputerii față de Teheran, după ce relațiile diplomatice au fost zdruncinate de criza ostaticilor. În ultimul an, Qatarul și Omanul au jucat ambele rolul de mediator, doar pentru a fi afectate de conflict atunci când au devenit ținte ale Iranului și, în cazul Qatarului, anul trecut, și ale Israelului. Acum, un nou jucător, Pakistanul, a intrat în luptă, în speranța de a negocia pacea, în ciuda propriei situații fragile de securitate internă și a unui război aprins cu Afganistanul, potrivit unei analize The Times.
Este o încercare cu miză mare pentru un loc la masa negocierilor internaționale, care a primit binecuvântarea recunoscătoare a altor națiuni musulmane mai precaute, dar furia tăcută a vecinului său gigantic și rival perpetuu, India.
Shebaz Sharif, prim-ministrul pakistanez, i-a cerut președintelui Trump o perioadă de armistițiu de încă două săptămâni pentru a ajunge la un acord cu Iranul „care să permită diplomației să-și urmeze cursul”, iar președintele SUA pare să fi acceptat, cu condiția redeschiderii Strâmtorii Ormuz.
„Am plăcerea să anunț că Republica Islamică Iran și Statele Unite ale Americii, împreună cu aliații lor, au convenit asupra unui armistițiu imediat peste tot, inclusiv în Liban și în alte părți, CU EFECT IMEDIAT”, a spus Sharif. El a salutat această măsură și a invitat delegațiile la Islamabad vineri, 10 aprilie, „pentru a negocia în continuare un acord definitiv de soluționare a tuturor disputelor”.
Pakistanul are propriile interese în calmarea conflictului din Iran, cu care are o graniță problematică, marcată de tensiuni etnice. De asemenea, depinde în mare măsură de petrolul, gazele și îngrășămintele care tranzitează Strâmtoarea Ormuz, ceea ce îl face unul din statele cele mai expuse de închidere.
Asim Munir, liderul de facto al Pakistanului și „mareșalul de câmp preferat” al lui Trump, vede rolul său de pacificator ca pe o șansă de a consolida o relație deja apropiată cu Washingtonul.
Unii au comparat rolul Pakistanului în criza din Iran cu cel pe care l-a jucat în 1971, când i-a deschis președintelui Nixon ușa către China. Reapropierea istorică a scos Beijingul din orbita sa potențială față de Moscova. Însă Pakistanul nu a cules roadele la care spera, inclusiv asistența americană pentru a împiedica separarea Pakistanului de Est și transformarea sa în Bangladesh.
Farzana Shaikh, expertă în Pakistan și asociată la Chatham House, un grup de experți, a declarat: „Pakistanul a făcut ce i s-a spus, dar cu așteptarea unei recompense. Se așteptau ca Statele Unite să le vină în ajutor. Aceasta a fost o lecție gravă la vremea respectivă. Așadar, cred că, în ceea ce privește anul 1971 și situația actuală, Pakistanul ar putea din nou să urmărească recompense și dividende care s-ar putea să nu se materializeze.”
Evaluarea rolului Pakistanului în războiul actual a fost complicată de secretomania din jurul eforturilor sale din primele săptămâni ale crizei, care s-au redus în mare parte la schimbul de propuneri ireconciliabile între cele două părți.
Luni, însă, au apărut informații despre așa-numitul Acord de la Islamabad, un cadru elaborat de Pakistan pentru a pune capăt ostilităților, care include un armistițiu imediat, urmat de un acord cuprinzător.
Presa pakistaneză a fost plină de știri despre Munir stând treaz toată noaptea, purtând convorbiri telefonice lungi cu JD Vance, vicepreședintele SUA, pentru a pune la punct cadrul, ceea ce ar fi cea mai robustă intervenție a Islamabadului de până acum.
Elizabeth Threlkeld, directoarea programului pentru Asia de Sud de la Centrul Stimson din Washington, a declarat: „Pe parcursul acestui proces, Pakistanul a încercat să-și transforme datoriile în pârghii pentru a reuni aceste diverse părți cu care are relații.”
Pakistanul a fost deja dezamăgit de eșecul său de a convinge China să joace un rol mai important în rezolvarea crizei. Relația sa cu Iranul este, de asemenea, complicată.
Pakistanul este, de asemenea, conștient de istoria sa de tensiuni cu minoritatea șiită, cea mai mare din afara Iranului. Munir a dat vina pe întregul grup minoritar pentru izbucnirile de violență de după atacul israelian care l-a ucis pe liderul suprem iranian, ayatollahul Ali Khamenei.
Luna trecută, Munir le-a spus clericilor șiiți că „dacă iubiți atât de mult Iranul, atunci mergeți în Iran”, o remarcă incendiară pe care biroul său a atribuit-o lipsei de somn.
Cea mai periculoasă implicare a Pakistanului în Orientul Mijlociu este însă pactul de apărare reciprocă semnat cu Arabia Saudită, în baza căruia ar putea fi atras în conflict. Termenii pactului sunt necunoscuți în afara unui cerc restrâns al establishmentului politic și militar, a remarcat Shaikh, deoarece acesta nu a fost niciodată prezentat parlamentului, fiind marginalizat sub regimul militar de facto al lui Munir.
Gama neobișnuită de relații ale Pakistanului, de la SUA și China până la Arabia Saudită și Iran, îl poate plasa ideal pentru a media. Dar înseamnă și că are mai mult de pierdut decât alte țări. Threlkeld a subliniat: „Sunt atât de multe aspecte în mișcare aici. Pakistanul se bucură de un moment în centrul atenției diplomatice, dar dacă lucrurile nu se mișcă în direcția progresului în aceste discuții, riscă să fie mai expus.”
Editor : Ș.R.
